Icoană-n urmărire generală
Pentru că titlul ”B.D. la munte și la mare” a fost folosit acum 44 de ani
Mi-am petrecut vara anului trecut citind romane polițiste românești, de principiu contemporane, iar începutul acestei veri m-a prins fix la fel, de data asta cu Icoană-n urmărire generală, de Andreea Sepi.
Povestea, așa cum s-ar putea deduce din subtitlul pe care l-am ales pentru acest book roast, implică o icoană făcătoare de minuni, un comisar pe care tocmai icoana îl face de minune și-o veche poveste de dragoste care se reaprinde, căci unii cărbuni nu se sting nici după 20 de ani, de zici că-s aia cu care fac eu grătarul și nu-mi ard carnea.
DISCLAIMER: deși o să repet la finalul textului, acest book roast este, așa cum îi spune numele, un roast. N-am nimic personal cu scriitoarea, nu ne cunoaștem (nu în mod direct), nu ne-am certat la coadă la ghișeul unde se propun manuscrise. Book roastul acesta e doar un alt text în care fac mișto de poticnelile policierului românesc, poticneli care nu-mi sunt deloc străine și de care am râs aici.
Comisarul Anghel Georgescu primește sarcina de a investiga, cerceta, descoperi, recupera și aduce în fața legii pe autorul furtului unui icoane făcătoare de minuni veche de… foarte veche, ce să mai! (se vorbește și despre o legendă, dar n-am reținut-o prea bine, așa că nu vreau să vorbesc prostii) care a fost sustrasă dintr-o mănăstire de maici din Grătești, județul Argeș, asta fiind lângă orașul X, dar nu de lângă Pitești (chiar așa se numește orașul, X, ceea ce m-a făcut să mă întreb de ce autoarea n-a putut să spună Câmpulung sau Mioveni sau Curtea de Argeș sau, în orice caz, un nume de oraș care să nu semene cu modul în care Elon Musk botează diverse, de la afaceri la propriii copii, mai ales că ni se dă numele satului, un sat imaginar cred, cu toate că există o localitate Grătiești lângă Chișinău).
Povestea merge în paralel o scurtă bucată de timp, în sensul că o avem și pe Ancuța, care simte o chemare de pericol, chemare ce i se arată în vis sau așa ceva, și care-o determină să plece degrabă de acolo de la ea din Austria, unde locuia, tot așa, de foarte mult timp, și să revină acasă, în satul de la poalele dealului pe care stă mănăstirea din care s-a furat mireasa. Ptiu! Icoana, am vrut să zic.
Ei, și aflăm că, de fapt, polițaiul Anghel Georgescu s-a iubit în tinerețe cu Ancuța, s-au iubit pe bune, nu așa, doar că Anghel a fost laș. De ce? Păi, în vremea în care era cu Ancuța, el neștiind că ea era însărcinată, a dus-o fix la mănăstirea din prezenta cauză (la cererea ei, că el era prea șmecher, nu era cu credința, Dumnezeu, icoane, d-astea) și a făcut un fel de accident de mașină care i-a provocat Ancuței avortul. Evenimentul tragic a marcat-o profund pe Ancuța, iar el, ca orice caschetă care n-are curaj fără baston la brâu, i-a dat pace.
Având în vedere acestea, apreciez că avem suficiente informații ca să nu ne placă de actualul comisar de poliție de la IPJ Argeș. Vreau să zic, chiar nu mai era nevoie să ne mai spună autoarea ceva despre acest personaj. Cu toate astea, o face, că așa aflăm că polițistul ține, cumva, la silueta lui, măcar prin comparație cu alt personaj, felicitându-se singur, în gând, că n-are burtă. Mai aflăm despre comisarul Anghel Georgescu că e divorțat, că are o fiică cu care abia petrece timp (ba chiar investigația furtului icoanei îl face să aproape rateze un spectacol al fiicei), că are o mașină veche, că stă într-o locuință nașpa, dar și că roade scobitori când e stresat și când face deducții, probabil în cel din urmă caz scobitoarea acționând ca un schimbător de viteze în cutia craniană pe care o are, la cum ni se spune și după cum o să ne dăm seama, doar ca să aibă unde să-și pună cascheta de Ziua Poliției Române.
(paranteză: asta cu polițistul care divorțează de la prea multă muncă e la fel de valabilă ca aia cu medicul care divorțează de la prea multe gărzi… Și da, ni se spune că, de fapt, actualul comisar a comis un adulter; așa că aluzia că și munca e de vină, o fi valabilă, nu zic, dar cred că mai degrabă la șoferii de tir, nu la polițai)
Dar nu despre asta e vorba aici, că, la urma urmei, fiecare e liber să-și fac personajele de cacao așa cum crede, chit că eu n-aș face-o chiar așa după ce-am citit Ultima carte, de Marian Coman, pe care-o recomand 110%!
Let the investigation begin, cum ziceau și polițiștii din Grecia Antică!
Comisarul Anghel Georgescu primește ordin să se deplaseze la mănăstire și să facă pe dracu-n patru ca să recupereze icoana făcătoare de minuni. Așa că ajunge la locul faptei, lasă mașina de-a berbeleacul pe marginea drumului încât îi e frică că poliția locală o să-i dea amendă (semn că, în continuare, nu le are cu șofatul) și se duce glonț la maica stareță. Mi ți-o ia în primire că zici că maica i-a scăzut nota la purtare pentru c-a spart tabla în clasa a 3- a, aia de care trec greu toți polițiștii, că doar cum credeți că ajung ei să fie colegi de clasă cu propriii urmași?!
Autoarea, aici, a mers pe-un fir logic, așa cum îl prezintă mai ales filmele cu polițiști, și-o întreabă pe stareță despre locuitorii mănăstirii și despre diverșii voiajori de dinaintea furtului icoanei. Ce nu bate cu realitatea e întrebarea despre cazierele maicilor. Ori poate la mănăstirile unde se află icoane făcătoare de minuni se cere cazier la înrolare în armata Domnului și, atunci, perdóname!
Interogatoriul continuă și, citind, oarecum am sperat că a fost o scăpare faza cu cazierul, dar nu. Câteva linii de dialog mai jos, comisarul Georgescu află că fix înainte de constatarea sustragerii icoanei, măicuța Lucia a dat cu aspiratorul în biserică. Dar nu așa, de ochii soacrei, ci temeinic, ceea ce-l stupefiază. Mai stupefiat ca el am fost eu, căci polițistul se revoltă pentru că maica Lucia, care-i și mioapă, a aspirat toate probele! Acum, dacă mă gândesc mai bine, în situația în care autorul furtului ar fi fost Duhul Sfânt, logica nu e chiar așa defectă, că tot așa, cu un aspirator, îi prindeau și the Ghostbusters pe Casper și ai lui. Prin urmare, maica Lucia nu că a aspirat probele, dar poate l-a aspirat și pe autorul faptei! Evident, comisarul cere imperios sacul aspiratorului. Desigur, în ideea că în s-ar putea găsi ceva ce-a lăsat hoțul în urmă, poate o gumă de mestecat, poate o șurubelniță, poate buletinul. Variante sunt. Cu un Karcher bun poți aspira multe, că tot așa au făcut și cu dosarul Revoluției, nu știați?
Pentru toate acestea, care, după cum vedeți, nu-s prea multe, dar și pentru că maica stareță s-a uitat deja pe înregistrările camerei de supraveghere de la intrarea în biserică, Anghel o bănuiește deja: ”Femeia asta se controlează prea bine. E organizată, obișnuită să conducă și unsă cu toate alifiile.” - foarte probabil, mai ales ultima teză, că se știe că la mănăstiri se fac alifii din tot ce face fotosinteză. În același context, comisarul o dă pe conspirații, imaginându-și deja o rețea interațională și un magnat care a vrut icoana pentru sine. Evident că aici autoarea a dat un ditai indiciul, a pregătit continuarea, ceea ce, măcar pentru mine, strică minimul de suspans. Capitolul începutului de investigație se încheie neinteresant, dar mai aflăm ceva despre polițist, anume că stă prost cu nervii, căci altfel nu-mi explic de ce latră (alegerea autoarei, nu interpretarea mea) ca nimeni să nu mai atingă nimic! Hoo, comisare, că te ia cu AVC de ți-o bagă colegii pe maica stareță și la ucidere din culpă! Ba nu, nu se termină neinteresant. Se termină cu explicația ofițerului legată de interdicția interacțiunii prin palpare cu alte bunuri și obiecte: criminaliștii sunt pe drum, iar apoi urmează percheziționarea întregii mănăstiri! Admit: din clipa asta, eu mi-am imaginat că Anghel Georgescu chiar e ofițer, dar de stare civilă! Să mai spun că îl bate gândul să înceapă singur percheziția chiliilor? Că dacă mai aspiră maicile niște probe? Sau să mai spun că sigilează ușa bisericii și pune banda de-aia ca în CSI Miami? Nu spun, bine…
Inițial am crezut că autoarea s-a documentat despre organizarea Poliției, despre liniile de muncă, despre diferența dintre Poliția Națională și Poliția Locală. Neah… Anghel Georgescu a făcut Școala de Poliție de la Câmpina, apoi o facultate de drept, apoi ”a intrat în Criminalistică”. Acest haos educațional devine și mai haios când ni se spune și ceva despre Academia de Poliție, dar cine știe, poate la Academia de Poliție a făcut doar vreun master, ceva pe comunicare, așa cum o să vedeți mai încolo. Wink-wink!
La fel de haos e și partea profesională, pentru că Anghel Georgescu, deși e la Criminalistică, el face singur percheziții, pune criminaliștii să audieze, audiază chiar el. Acum, el fiind de la Criminalistică, totul are logică atunci când face percheziții fără mandat, rețineri prin fax și scoate suspecții din arest ca în filmele americane. Știe despre Investigații Criminale (Judiciar) fix cât știe și Andreea Sepi, iar Andreea Sepi, din păcate, nu știe prea multe.
Confuzia Criminalistică - Investigații Criminale e amuzantă tare. Georgescu are subalterni (că toți îi zic șefu’) și dă ordine mai ceva cum îi dădea Toma Caragiu lui Sebastian Papaiani în B.D. Aici, Andreea Sepi, zic eu, a vrut să-l contureze mai bine pe Georgescu, doar că nu așa merg lucrurile în realitate. Nope, nici măcar pe-aproape. Orice cercetare implică, într-adevăr, o coordonare, care îi poate aparține unui ofițer cu funcție de comandă, ori unui ofițer cu funcție de execuție/agent. Știu, știu, o să ziceți că-s tehnicalități, că nu contează, dar v-aș contrazice, pentru că numai respectând totuși un fir al realității poți să faci povestea să sune verosimil. Anghel Georgescu se comportă ca un șef, dar, de fapt, e doar un ofițer foarte bun (ni se spune), pe care se bazează toată lumea, e cel mai experimentat, e creme de la creme. Singura chestie e că nu e sigur din care structură face parte, Criminalistică sau Investigații Criminale. Cu toate astea, avem un paragraf, fix când își organizează colegii înaintea cercetărilor, din care se vede că domnul comisar ar vrea să fie șef, că nu face decât să dea ordine, de mă și întrebam oare lui ce-o să-i rămână de făcut în afară să roadă scobitori și să fie conspiraționist, întocmai ca tizul său care era să ne fie șef de țară.
Întâlnirea, de fapt reîntâlnirea, dintre Anghel și Ancuța se petrece în satul X, când ea iese din alimentara în care el tocmai se pregătea să intre. Nu intru în detaliile revederii, că aici Andreea Sepi începe să ne prezinte relația și sentimentele complicate dintre eroi, iar asta nu are legătură cu ce mă interesează pe mine, partea polițistă a poveștii. Cu toate astea, nu pot să nu remarc laitmotivul oricărei relații amoroase dintre un polițist și o femeie, adică el o amenință cu o amendă pentru parcare neregulamentară. Bine, în glumă, dar e pretextul universal prin care polițiștii încearcă să agațe orice tipă de care le place. De asta și vor cei mai mulți tineri să fie polițiști la Rutieră, că se pot baga în seamă foarte ușor. Și mai au și cămășile și caschetele alea albe, nu?
Înapoi la investigație și cercetare, n-am priceput de ce a căutat unul dintre ajutoarele lui Anghel amprente pe camera de supraveghere care-i cocoțată undeva sus, mai ales că par amândoi să știe că pe camerele de supraveghere le cauți de imagini la DVR, nu la amprente dacă nu-s mutate din poziția lor, iar asta de care zic nu fusese mișcată. Bănuiesc că asta fac ”criminaliștii de la judiciar” la începutul carierei, caută urme de degete peste tot, că modelul lor e Hercule Poirot, care nici măcar nu era polițist, ci detectiv.
Și-acum, țineți-vă bine că intrăm la audieri! Ce, Doamne-apără, mai face acum comisarul Georgescu, vă întrebați? Păi, dă ordin să fie aduse toate măicuțele mănăstirii în trapeză (adică sala de mese a mănăstirii, că așa i se spune când locul se află într-o mănăstire, în toate celelalte situații numindu-se, ați ghicit!, sală de mese). De ce să fie aduse? Ca să dea declarații. Toate în același timp. Cu pixul pe foaie. Fiecare scrie răspunsul la cele câteva întrebări pe care ofițerul Georgescu le pune. Doamna Andreea, să nu fie cu supărare, dar eu cred că măicuțele erau la extemporal, nu la declarații.
Între timp, ”subalternii” fac un debriefing scurt cu Georgescu, fără rost, că n-au descoperit nimic, ceea ce nu-i de mirare, că unii căutau de amprente camerele de supraveghere. Însă nu-i bai, că le dă comisarul front de lucru: sacul aspiratorului, cristelnița mă-sii de sac de aspirator! Ar fi ros Georgescu la scobitori mai ceva decât castorii, dacă maicile aveau vreun Roborock de-ală de aspiră și se curăță singur!
Dat fiind faptul că una dintre maici nu se poate deplasa, se duce muntele la Mahomed s-o audieze și cu ocazia asta ce descoperă perspicacul nostru polițist? O urmă pe sol, o urmă de Nike-uri exact cum purta și Ancuța la revederea lor din pragul alimentarei sătești! Drept urmare, ca un criminalist adevărat de la judiciar, măsoară repede urma, îi face o fotografie cu telefon și o salvează ”adânc în măruntaiele telefonului.”. Să vezi distracție când o trebui s-o găsească! Își face singur percheziție la telefon, că ș-așa face de capul lui și percheziții în chiliile maicilor.
Avem și-un moment de maximă desconsiderare a breslei oamenilor legii, un moment Garcea cum ar veni, în care Georgescu îl ceartă pe Dragoș, novicele, pentru că a exclus din cercetare urmele de papuci ale măicuțelor, concomitent cu ironizarea acestuia că a găsit fix urma de pantof lăsată de Georgescu. Aici sunt tălâmbi amândoi, dar mai tălâmb e comisarul, că doar n-o să se lase el la un începător. Să vă explic: Dragoș ăsta n-a gândit-o rău, pentru că urmele maicuțelor era normal să fie la locul faptei, doar acolo intră toată ziua, deci pot fi excluse. E ca și cum ai bănui victimele unui furt din locuință pentru că le-ai găsit amprentele pe clanță. Păi acolo locuiesc! Și dacă le-ai găsit, ce? Cam ce demonstrează? Că urmele de papuci nu-s ca alea din aspirator, nu zic la ce oră au fost făcute (în ideea că cea mai proaspătă urmă ar putea avea legătură cu ultimul moment în care icoana aia s-a mai aflat în stare de neapropriere fără drept, că să mă dau deștept ca Gică Hagi la interviuri). Apoi, Georgescu, dacă e așa mare polițai, mai ales de la Criminalistică, de ce-a intrat în câmpul infracțional înainte să-l verifice de urme? Să-l testeze pe amărâtul de Dragoș? Of…
Zău, eu de aici am crezut că, măcar cât ține de partea polițistă a poveștii, am de-a face cu o parodie. Păi, Georgescu le ordonă ”subalternilor” să rezolve cazul până la finalul zilei, altfel îi dă afară. Îmi imaginez că ăia s-au … pe ei de frică, nu alta, și-mi imaginez cu adevărat, că doar caută amprente pe camere de supraveghere neatinse și ascultă de comisarul-sac-de-aspirator.
Evident, avem și presa, care află de furtul icoanei făcătoare de minuni și se îmbulzește la poalele dealului pe care stă mănăstirea. Pe această presă înnebunită de furt Georgescu n-o s-o poată evita până la final și, fără voia lui, dă un interviu ca băiatul ăsta de aici (minutul 1:29).
Și dacă nu era clar din ce structură a poliției face parte Anghel Georgescu, ei bine, aflăm atunci când îi oprește pe polițiștii locali să-i ridice mașina: Criminalistică Argeș. Dacă-mi zicea mie așa, eu îi răspundeam DNA Timișoara - instigare la abuz în serviciu! sau ceva de genul, oricum… În fine, nu-i ridică mașina, ba chiar îi oferă loc de parcare la vreo 500 de metri, în curtea unuia dintre polițiștii locali, după care tot Georgescu are pretenții și cere harta zonei, dar nu orice hartă, ci una detaliată, să știe și pe unde urcă vaca! Vaca? De ce nu vulpea? Că vulpea chiar are cazier… Și dacă era cu vulpea, ne vine ușor să ne închipuim cine-i ursu’ în povestea asta… Capitolul se încheie cu un Georgescu în calmare și dacă ghiciți de ce, atunci vă dau din snopul de scobitori pe care comisarul l-a găsit în torpedoul mașinii sale.
Simt nevoia unei recapitulări, dar n-avem noi timp de așa ceva, căci Georgescu vede o dronă deasupra mănăstirii, drept pentru care sună la șeful Poliției Orașului X și-l roagă să-l scape de ea, dar și să-i trimită și-un elicopter. Un ce?! Un grrr! că mă iau frisoanele! Elicopter! La Poliția Orașului X! (despre care am stabilit deja că nu-i Pitești, nu că s-ar fi schimbat cu ceva situația). Păi, până la fondurile alea nesimțite din pandemie și combinațiile cu BMW-uri, Poliția Română era plină de Loganuri 2007, fără climă, fără geamuri electrice, unele chiar fără servodirecție. Ce vorbesc eu, unele n-aveau nici măcar o ruginitură de cârling de remorcare. Prin urmare, să-mi fie cu iertare, doamna Sepi, dar faza cu elicopterul trimis de șeful Poliției Orașului X e la fel de verosimilă ca hârtia aia cu 0 cheltuieli de campanie a ăluilalt Georgescu. Na, scuze, dar nu pușcă! Bine că n-a cerut un Black Hawk sau ceva de genul… Zău, dacă chiar venea un elicopter, eu mă așteptam ca de la următorul capitol să înceapă ceva gen Operațiunea Mogadishu.
Luat de val cu elicoptere și nebunii dintr-astea, Anghel Georgescu se trezește luat la întrebări de reporteri și, după ce zice că nu are nimic de zis, dă, cum ziceam mai sus, o declarație în care se scapă că le bănuiește de dispariția icoanei pe măicuțe. Gura care nu roade o scobitoare, nu poate să tacă. Scena cu interviul se termină cu prezentarea pe care reporterița i-o face lui Georgescu, în care-l prezintă ca fiind de la Poliția Judiciară Argeș. Frate, și tocmai crezusem că m-am lămurit că-i de la Criminalistică…
Regrupat în spirit, comisarul reia ancheta, așa cum făcea și Poirot. Sau Pantera Roz. Și în timpul unei discuții cu o măicuță, își spune asta (lui își spune, sieși): ”Ține-o tot așa, Georgescule, ia-o pe ocolite. Să nu se simtă vizată. Și apoi, trosc!”. Ce să mai zic eu aici? Că pare văr de-al treilea cu Garcea? Dar poate asta a vrut să facă autoarea, să-l umilească pe polițaiul ăsta fictiv pentru toate amenzile pe care le-a primit vreodată, să rămână Poliția Română infertilă la recurtare pe 5 generații de tineri de-acum încolo.
Dacă nu era deja destul, Anghel îi aduce la cunoștință unei măicuțe că, dacă nu spune de ce altă măicuță a ascuns niște registre contabile, poate fi acuzată de tăinuire. O să ziceți iar că-s tehnicalități, dar chiar nu poți scrie romane polițiste fără documentare. Că poate citește un polițist, un procuror, un avocat, un judecător, un student la Drept și se uită lung, apoi lasă cartea cum sunt lăsați unii fără ajutor pe marginea drumurilor.
Evident, autoarea nu iartă nimic din ceea ce bănuiește că fac polițiștii, așa că apare în scenă și polițistul IT-ist care îi cere acordul lui Georgescu să facă ”o mică hack-uială în WhatsApp”, asta după ce tot Georgescu îl îndeamnă ”să-și bage năsucul puțin mai adânc în apeluri”. Nu săriți că n-are mandat, că are. A vorbit Georgescu cu șeful lui și i-a zis să-i facă rost de unul, dar unul ca un cec în alb, că are de gând să facă anchetă de-aia ca Mossadul. Și nici nu așteaptă mandatul, ordonă direct să facă percheziția informatică și hack-uiala și cine mai știe ce. Oricum, complicat să faci o percheziție a unui telefon fără să ai telefonul, dar dacă se pot aspira probele, sigur se poate face percheziție și în eter, ce naiba…
Există în carte o scenă cu Georgescu și ajutorul lui, Costel. Cred că și numele ăsta m-a trimis cu gândul la B.D. la munte și la mare, că așa-l chema și pe câinele plutonierului Căpșună. De fapt, sunt sigur, că uite aici replică: ”Atent, Costele, să nu-i ratăm pe ăștia.”. Jur că citind replica asta i-am auzit vocea lui Papaiani, fie-i țărâna ușoară! Dacă vă întrebați cine-s ”ăștia”, aflați că e vorba de-un grup de motocicliști austrieci, pe care comisarul îi bănuiește implicați în furtul icoanei și, conform planului demn de Sherlock Holmes, îl trimite pe Costel să-i aburească că e expert în suveniruri, sanchi!, sperând că austriecii o să-i arate icoana și o să-l întrebe dacă nu și-au luat cumva țeapă când au cumpărat-o contra unui card de reduceri la Spar.
Cercetările continuă cu o expertiză a unei așchii găsite în biserică, dar care se dovedește că provine de la o coadă de mătură. Buni experți, n-aș fi zis că se poate așa ceva, să știi clar că o așchie e de la o mătură. Mă întreb dacă era de la icoană oare ce-ar fi demonstrat? Că icoana a fost în biserică?
Că tot am ajuns la capitolul expertize, mai e una spre final, după ce icoana reapare în biserică. Cum adică reapare? Uite-așa, reapare, că doar de aia e făcătoare de minuni. Face minuni și pentru sine, ce? Că treaba asta îl cam lasă pe Anghel Georgescu fără obiectul muncii și-i strică reputația e nasol, dar pentru comisar era singura variantă să închidă cazul, altfel încă rodea pe scobitori.
Dar să revin la expertiză. După ce reapare icoana, cum Georgescu nu crede în minuni, apelează la chiar chestorul Poliției Române, care-i zice să sune la Institutul de Fizică Nucleară. Aici, chiar n-am habar dacă oamenii de la Institutul de Fizică Nucleară se ocupă cu datarea icoanelor, dar faza asta mie mi-a amintit de un banc:
- Alo?
- Da!
- Institutul international de astrofizica, spectroscopie nucleara, prospectiuni intergalactice, studiul quasarilor si determinarea universurilor ciclice cu structura toroidala?
- Da, noi suntem!
- Cu Gogu de la cazane, va rog.
În final, mai trec în revistă doar că, presat să livreze un suspect al furtului, Georgescu o reține tocmai pe Ancuța, care, în încercarea ei de a se apăra, îi spune că știe ea că fără mandat n-o poate reține! Bine, tu, Ancuțo, păi în mandate s-a opintit Georgescu în cartea asta? A făcut el percheziții la chilii și la telefoane fără mandat, doar nu s-o complica el în formalități tocmai acum. Mai bine îl lăsai să-ți dea amenda aia pentru parcare neregulamentară… Totuși, pentru o minimă rigoare, greșită, dar tot rigoare, Georgescu zice că o să-i trimită procurorul, imediat, mandatul de reținere prin fax. Nu tu avocat, nu tu drepturi, nu nimic. La urma urmei, ăștia de la Criminalistică Judiciară funcționează pe alte coduri, ca americanii lui Trump. Și știu că o să ziceți că asta iar e o chichiță de cârcotaș, și pe bune că aș fi trecut cu vederea scena dacă nu ar fi fost totul așa tras de păr. Comisarul ăsta Georgescu e un fel de Peter Falk + Bruce Willis + Will Smith după o lună de filmări la un nou film polițist în… Vaslui.
Desigur, pe parcurs, Georgescu îl bănuiește și pe preot, că prea s-a potrivit să dispară icoana tocmai când popa își punea implanturi dentare.
După toate astea, nimic nu-i conturează mai bine pe polițiștii din cartea aceasta decât momentul de Evrika! pe care-l are tot Georgescu către final: ”Am fost tâmpiți, Iftode, din cale-afară de tâmpiți! Eu, tu, Costel, toți!”. Măcar că s-a pus în capul listei (ca măgarul, cum zice profesoara mea de limba română din școala generală) într-un fel de recunoaștere a întâiului incompetent din echipa specială venită tocmai din filmul Academia de Poliție 1. Cum să nu fie toți tâmpiți dacă Georgescu le dă ordine?
Și tot spre final, Georgescu mai face o percheziție domiciliară, dar de data asta are mandat dinainte, ba chiar i-l și prezintă noului suspect - vedeți că se poate, doamna Andreea?
Acum, cu doi suspecți acuzați fără niciun fel de probe, cu o icoană ciordită în stil Jaful secolului și revenită miraculos la locul ei din biserică, pot spune fără emoții că acest comisar Georgescu n-ar fi rezolvat cazul nici dacă s-ar fi consumat un camion de lemne să se facă foi pentru cartea asta. Legenda spune că ar fi ieșit la pensie, tot pe legea aia cu 45 de ani, dar mi-e teamă că e doar o legendă. Eu cred că încă roade scobitori, căci în fiecare seară, la Argeș, dispare soarele și reapare miraculos a doua zi.
*
Vă rog să țineți cont de următoarele: Andreea Sepi tratează în cartea ei mai multe subiecte, precum dragostea imatură și complicațiile aferente, uneori de netrecut când ești necopt; lupta pentru identitate a diasporenilor; puterea și nevoia de a crede, că e vorba de religie sau nu; dorul de locurile natale, mai ales atunci când ești plecat din țară; superficialitatea naturii umane. Din motivul acesta, eu n-am perceput că autoarea și-a dorit să scrie o parodie. Prin urmare și din nefericire, toate temele de mai sus le atinge insuficient, căci le-a prea intersectat cu o acțiune polițistă pentru care nu s-a pregătit aproape deloc - a nimerit unele chestii cum nimeresc eu numerele la Loto, tot câte 2 numere la 6 luni.
Cu toate acestea, Icoană-n urmărire generală e citibilă. Sunt convins că multă lume va trece peste enormitățile acțiunii polițiste pentru că toate celelalte povești mai mici sau mai mari le vor produce mult mai multă emoție.
Acesta a fost un book roast, la fel ca și cele anterioare, în care am discutat doar despre partea policier a cărții. El trebuie tratat ca atare. De toată lumea, da? Că aici nu ne luăm în serios pentru că, pe bune, chiar n-are rost…
Pe Andreea Sepi o găsiți aici, iar cărțile ei (între timp a publicat și romanul Și văile șopteau numele tău, roman care nu-i policier) le găsiți în Cărtureștiurile din Timișoara, la raftul autorilor timișoreni (poate că și în alte Cărtureștiuri din țară), dar și aici, aici, aici, aici și pe site-ul editurii Data Group, adică aici.
Pentru care am încheiat acest book roast într-un singur exemplar.
(Vă puteți și abona, ba chiar și lăsa comentarii, tocmai după închiderea prezentei paranteze)
Hey, ce misto, mersi de roast :)
Ce am incercat eu sa scriu e de fapt un cozy mystery - un roman pseudopolitist ca pretext pentru alte teme mai profunde si interesante (cel putin pt mine :)), si chiar m-am documentat cat de bine m-am priceput eu din afara sistemului - dar apreciez ca ti-ai luat timp sa o citesti! 😉 Spor in toate!