Registrul domnului Carvet

După succesul nemaipomenit al primului book-roast polițist, adică 57 de accesări, 1 like și 1 abonat nou, am decis să-mi roast-uiesc primul roman polițist, Registrul domnului Carvet. Știu c-am zis că n-am timp să-mi recitesc elucubrațiile, dar am găsit totuși o formulă. Mai mult, e de preferat să mă iau peste picior la 57 de afișări, 1 like și 1 abonat nou, dacă știți cum zic… Ah, dacă vrea să mă ia peste picior altcineva, cu mare plăcere, dar s-o facă cineva cu mai mulți urmăritori, vă rog. Că la urma urmei, și-asta-i tot o formă de publicitate.

Să n-o mai lălăi, zic…

Registrul domnului Carvet aș fi putut să-l numesc foarte bine altfel. De pildă, Un jurnalist investighează la New York, cum e și piesa aia cu An Englishman at New York. Nu de alta, dar ar fi fost limpede despre ce-i vorba. Așa, dacă nu citești blurbul, o să afli foarte târziu, cam pe unde mă cam plictisisem să mai scriu, care-i faza cu misteriosul registrul al și mai misteriosului domn Carvet.

Long story (aproape 300 de pagini) short, Ben Toricelli, jurnalist de investigații la New York e abordat de misterioasa (încă un personaj misterios, desigur) Rita Decker cu o propunere inedită: să fie jurnalist într-o companie privată - dacă sună ciudat treaba asta, aflați că există tipul ăsta de jurnalism și se numește jurnalism de corporație. Dacă totuși nu există, atunci am fost mințit de o doamnă profesoară de la Facultatea de Jurnalism a Universității de Vest din Timișoara, undeva în anul 2010, în primul și singurul meu de jurnalism, din care am rămas cam cum am rămas cu franceza din generală: știu multe cuvinte și reguli, dar nu pot încropi nici mort-copt o frază peste aia cu gaina noastră în curtea voastră și vreți să vă culcați cu mine?.

Așadar, Ben Toricelli primește oferta asta misterioasă, dar până s-o refuze de tot, Rita Decker e omorâtă și trupul îi e lăsat sub podul Brooklyn. Cam asta e intriga care pune acțiunea în mișcare. Jurnalistul începe să facă săpături, că așa face orice jurnalist serios, iar al meu e serios-serios, nu ca Luis Lazarus. Evident, cei care au comandat lichidarea avocatei vin și după Ben, pentru că, de fapt, Rita Decker l-a căutat pe Ben Toricelli ca să-i dea ceva de investigat, să-i spună Hei, clienții mei fac nasoale, dar eu nu pot zice nimic pentru că aș încălca confidențialitatea avocat - mafiot. Așa că Ben se transformă treptat în Greu de Ucis (întreaga serie), cu apucături de Jason Statham sau cine vreți voi, dar oricum cineva care nici mort-copt nu se lasă mort-copt.

Acum, cine se întreabă de ce-am omorât-o pe Rita Decker în primele pagini, n-are decât să se întrebe în continuare, că eu unul habar n-am. Sigur, viziunea masculină că doar bărbații fac și dreg poate fi o explicație, însă știm cu toții și că nimănui nu-i plac avocații până când n-au nevoie de ei (la fel și cu polițiștii). Prin urmare, uite o explicație. Nu, serios, când avocatul încalcă regula confidențialității față de clientul său mafiot și-i expune schema cu droguri, c-am la ce te-ai fi așteptat, dragă Rita Decker? Puteam eu să te las să trăiești și lui Ben să-i fie ușor să descopere nasoalele? Puteam, cum nu puteam, dar dă-i scriitorului român debutant mintea de pe urmă…

Cine-a citit cartea mea, a aflat de la început cum Ben se ușurează cu chiolții la glezne, cum face-un duș și folosește gelul iubitei sale, cum apasă prea tare când se spală pe dinți și alte tâmpenii. Șpârla e că n-afli astea așa pe scurt, cum zic eu acum, ci de-a lungul unor pagini întregi și cu ajutorul unor sintagme precum ”Aveam un parfum (n.a. gelul de duș al iubitei) dulce, însă nu grețos, nu vreun parfum de fructe, ci un parfum din flori de mai, culese dintr-un câmp peste care soarele își varsă căldura fără încetare, până la căderea nopții.”. Știți cine mai varsă? Eu, acum, dar nu vă speriați, nu urmează câteva rânduri despre cum o fac.

Am mai scris (a se citi descris) și cum ajunge Ben la întâlnirea cu Rita Decker, și evident că n-am scris pe scurt. Ce debutant care scrie de capul lui se poate abține de la astfel de detalii?

Am recitit acum discuția lui Ben cu Rita. Na, la ce înțepată era doamna avocat, cred că m-a enervat și pe mine, poate și de-aia am omorât-o (mă rog, nu eu, ci personajul negativ, asasinul de serviciu al mafioților).

M-am gândit să vă redau primul dialog din carte dintre Ben și iubita sa, dar nu-s sigur că aveți lângă voi Colebil, așa că mă abțin. Totuși, nu pot să nu mă întreb cum i-am putut face să vorbească în halul ăla de siropos? Că eu nu vorbesc așa, n-am vorbit niciodată. Fac niște declarații de dragoste cum își fac patronii declarațiile la ANAF…

Că tot am repetat mai sus cuvântul misterios, fiți atenți aici: Misterioasa Rita Decker, misterioasa companie farmaceutică, misterioşii atleţi, misterioasa clinică, misteriosul accident, misteriosul furt... „La dracu!” gândi acesta, „Totul e o afacere misterioasă!”

Mă întreb de ce nu i-am zis cărții ăsteia roman de mistere? Puteam să-i zic Elodia în loc de Rita Decker, mutam acțiunea din State la Pitești și nu mai pierdeam timpul cu Google Street View prin Atlanta ca să plictisesc cititorii cu descrieri, pentru că oricum la Pitești n-ai ce vedea.

Mai departe, trebuie să vă spun că i-am căsătorit pe Ben și pe iubita sa, căreia i-am spus Venice Flowerr și i-am oferit frumusețe și sâni mari, pentru că e întotdeauna suficient pentru imaginația bărbaților să spui că are sânii mari. În plus, îmi cam folosisem deja paginile de descrieri ca să spun tot felul de alte lucruri, cum ar fi ”un parfum din flori de mai, culese dintr-un câmp peste care soarele își varsă căldura fără încetare, până la căderea nopții”. Am mai zis și că înainte să se căsătorească la primărie (unde le-am pus nași, dar editoarea a zis că trebuie schimbat, că americanii nu prea au nași, iar eu am fost de acord, așa că de la tipar cartea a ieșit tot cu nași - măcar de erau nași de la CFR) au făcut dragoste 40 de minute, chestie care mă bântuie și acum, pentru că cine citește o să-și spună că singurele 40 de minute de dragoste pe care le cunosc sunt alea pe care le-am văzut în Emanuelle 2000 (nu puneți televizoare în camerele la copii! - scuze pentru rimă, nu m-am putut abține).

Cam de pe la pagina 80 începe acțiunea pe bune. Desigur, misterele rămân, dar le descoperă rând pe rând Ben Toricelli, care tot de pe la pagina 80 face echipă cu Darius Peditt, un jurnalist de culoare. Asta cu jurnalistul de culoare a venit în compensație pentru o scenă cu o masă aniversară, în care prejudecățile educației băieților din România anilor 90 au împământenit ideea că la finalul cinei femeile se retrag la bucătărie să spele vasele. Geo, Geo, ce-o fi fost în capul tău… Îmi crapă obrazul de rușine mai tare decât după alea 40 de minute de dragoste…

După cum ne-am dat deja cu toții seama, nu m-am putut abține nici după ce-a început acțiunea. Așa se face că Ben Toricelli și noul său partener de investigații, Darius Peditt, își trimit familiile la niște neamuri, să fie protejate, ascunse, până termină ei cu joaca de-a Recorder, iar scena despărțirii, recitind-o, îmi face burtica să tremure:

”În intimitatea braţelor lui Ben, Venice îşi permitea să se descarce. Plânse speriată şi multe scenarii îngrozitoare îi trecură prin minte. Fiecare atingere a lui Ben i se părea ultima, fiecare sărut pe care el i-l oferea părea sărutul de adio. I se părea că buzele lui Ben erau reci ca ale unui mort şi un tremur uşor puse stăpânire pe corpul ei. (…) În dormitorul soţilor Peditt, Darius îşi strânse şi el soţia în braţe cât putu de tare. Dorea să îi arăte că era în siguranţă şi că se vor revedea cu bine, după Revelion. Ea îl apostrofă la început pentru că acceptă să intre într-o asemenea poveste, fără să știe că tocmai Darius își dorise asta, apoi îl sărută pe frunte, pe ochi, pe obraji, pe mâini şi pe gură. Înăuntrul ei se porni un cutremur, cutremurul sufletului, făcând-o să tremure atât de tare încât Darius crezu că va leşina. O duse în baie şi intră cu ea în cada mare. Apa fierbinte şi aburii o moleşiră uşor, iar moleşeala îi calmă tremurul. Peditt stătea rezemat de peretele cadei, cu apa până sub piept, ţinându-şi soţia în braţe, capul ei rezemându-se pe umărul lui.” - aici, mă refer la scena că s-au băgat amândoi în cadă, fiind un roman de mistere, va rămâne și acesta un mister, adică de ce n-au făcut măcar 5 minute de dragoste.

Cu o deosebită rușine pentru cineva care lucrează cu chestii juridice, vă anunț că am folosit de 11 ori verbul a ucide când eu, de fapt, voiam să spun că X a omorât pe Y. Poate nu-i nicio diferență pentru cine nu se pricepe la dreptul penal, dar pentru mine e ca un 4 la examen. Totuși, mă încurajez singur cu faptul că am folosit verbul a omorî de 16 ori, dar și cu faptul că în State există mai multe feluri de a spune că X i-a făcut felul lui Y.

Am mai făcut o chestie de amator Liga a 4-a pe comune, sponsorizat de defuncta bere Burger la pet:

”În acea zi, Ben punctase la capitolul aventuri periculoase, iar dacă şi le va aminti la final în fiecare detaliu al lor, romanul poliţist pe care fusese îndrumat a-l scrie, avea să-i țină pe cititori cu sufletul la gură.”

For the love of God, why, Geo? mă întreb acum, în timp ce mă foiesc de jenă. Dacă romanul ăsta ar putea vorbi, cred c-ar întreba De ce eu? (apropo, bun film!)

Am scris o scenă în care Ben se luptă cu asasinul Ritei Decker, același care vrea să-l mierlească și pe el. Și l-am scos pe Ben nu doar învingător, ci și superior moral, pentru că, deși ar fi putut, nu l-a omorât pe asasin. Sigur, Ben îi omoară pe alții, dar eu m-am gândit să dau o tentă morală, căci, nu-i așa, asta vrea cititorul de la un roman polițist de mistere. Cum ziceam, Ben nu-l lichidează pe măgar, ba chiar îi dă înapoi și cuțitul cu care ar fi trebuit să fie hăcuit, întrucât ”Acum că se cunoscuseră, ştia că Mason nu va încerca să îl omoare în acel moment şi în acel loc. Ar fi fost mult prea simplu, mult prea banal, mult prea anost. Să înfigă cuţitul în pieptul lui Ben şi să îl ucidă (oh, Doamne, iar verbul a ucide, că râd de mine toți prizonierii de la Jilava, regim închis) nu i-ar fi adus, în acele condiţii, nicio satisfacţie. Trebuia să fie o luptă între două animale, în care cel mai bun să îşi sfâşie, la final, adversarul. Omorâse destui oameni și biete animale, însă în Ben găsise un rival, un inamic, un prădător. Fără să îşi spună ceva, căci toate privirile pe care le schimbaseră făceau inutile orice vorbe, fiecare plecă în altă direcţie.”.

Avem și o scenă cu Ben într-un autobuz Greyhound și un schimb de focuri, dar am fost băiat finuț și l-am lăsat pe Ben singur autovehicul, doar cu șoferul, să n-avem victime aiurea în tramvai. Pardon, în autobuz. Unei amice i-a plăcut scena asta, atât de mult încât mi-a zis că cel mai tare personaj a fost chiar șoferul autobuzului. Dacă nici asta nu spune ceva…

Și ca să punctez toate mijloacele de transport, există o scenă într-un Amtrak care seamănă a CFR Călători, varianta 2014, dar nu ne-a deranjat nici pe mine, nici pe editoare, întrucât niciunul dintre noi n-a mers cu Amtrakul. Cine știe, poate reușește Trump s-o rezolve și pe asta și-atunci n-o să mai fie probleme cu detaliul ăsta.

Răsfoind cartea mi-am amintit că am bagat și niște polițiști corupți, pe ștatele de plată ale mafioților combinați cu politicieni, așa că romanul ăsta de mistere are cam toate ideile de la Hollywood, dar și ceva de la studiourile Buftea. Dacă ceri o pizza țărănească (ouă fierte, cârnați, brânză, slănină, roșii, ceapă, piept de pui, știți sigur modelul), cartea asta poate fi echivalentul ei, căci la final chiar ești sătul. Vrei o Cola, Pepsi cu lămâie sau, worst case scenario, ceva de bilă leneșă.

Finalul? întrebați. Apoteotic. Normal că binili învinge, e cu happy end (wink-wink). Mai puțin pentru Ben, desigur. Pe Ben l-am trimis undeva să se facă bine la căpuț, că mi-am zis că după ce OMORI (nu ucizi) atâția oameni, chiar dacă în legitimă apărare, simți nevoia de liniște, recluziune, reflecție. Ah, și doamna lui îl cam lasă. Ce zic eu, îl lasă de tot, își schimbă tunsoarea și nu mai vrea jurnaliști de investigație, vrea doar băieți care prezintă rubrica meteo sau cel mult Neața cu Răzvan și Dani.

În ciuda tuturor acestor neajunsuri (sic!), personajele mele de carton (cu excepția domnului șofer de pe Greyhound) puteau să aibă ceva mai mult suflet. Mi s-a reproșat că nu prea te poți atașa de cineva din carte. N-am priceput la început, însă apoi am înțeles și le dau dreptate. Le dau dreptate și celor care mi-au reproșat finalul. Chiar putea fi mai bun, putea și Ben să devină vedetă, să-l pun să joace într-un film despre aventurile lui și-atunci ar fi fost o poveste în poveste și v-aș mai fi obosit ochii încă vreo 100 de pagini. Puteam să am niște personaje feminine mai prezente, nu doar de decor, nu doar pentru plâns și isterie, dar atunci aș fi fost un debutant de ăla impresionant și mi-e că ar fi fost prea mult, totuși. M-aș fi luat prea în serios și n-aș mai fi putut suporta criticile, observațiile. Și e important să nu te iei prea în serios, nu doar când debutezi, ci și mai apoi, pentru că scrisul e parte din tine, bagi în paginile alea bucăți din ceea ce ești, ascunse printre zeci de rânduri de descriere ca pentru teza la română și dialoguri care nu sună natural. Așa că nu mă iau în serios și nu-i iau nici pe alții.

Și, totuși, ce-i cu registrul ăla misterios și cu domnul Carvet?

Pentru asta vă las linkul ăsta, ăsta, ăsta, ăsta și ăsta.

Cumva îmi pare rău și nu-mi pare rău de toți oamenii care au citit cartea și au lăsat 5 stele pe Goodreads. Fie n-au citit-o pe bune, fie le-a fost jenă de mine, dar poate după roast-ul ăsta își corectează nota și cartea mea o să-și primească dreptatea cuvenită. Pentru ea, pentru mine, pentru ei chiar.

Mi s-a spus că am evoluat mult odată cu publicarea romanelor Sub acoperire. În numele dreptății și Nicio minune de Crăciun. Cică e valabil și pentru cartea care urmează să apară la toamnă. Așa să fie! Să dea bunul Gutenberg și toți cei care au scris pe tăblițe de lut să-mi fi ieșit mai bine!

Dacă vrei să susții munca mea de aici sau cea de scriere de ficțiune, poți să te abonezi gratis la substackul ăsta, să-mi dau follow pe Instagram și Facebook, ba chiar poți să-mi cumperi cărțile, să nu mă iau în serios împreună!