Welcome back from Mordor

Din noiembrie și până la ora asta cred că singurele texte pe care am fost în stare să le scriu sunt postările de social-media, un text de proză scurtă pe care trebuie să-l recitesc înainte să-l prezint și două articole pamflet. Atât.

M-au consumat lunile care-au trecut încât mă simt sleit. După seara și noaptea trecută, mulți au spus că în sfârșit au dormit bine. Eu, unul, cred că am nevoie de câteva nopți să depășesc momentul.

Cum m-am născut și am trăit mereu într-o libertate deplină, în care nici acasă, nici la școală nu mi s-au impus idei cu forța și-am fost încurajat întotdeauna să gândesc, pericolul că aș fi putut pierde această libertate mi-a mâncat ficații. Noroc că ficații sunt de treabă și se regenerează, ori cel puțin așa am înțeles, dar eu nu știu, nu mă pricep la mecanică, eu pun faianță.

Unde mai pun că m-am îngrozit de fiecare dată când mă gândeam la scris. Păi o mai fi scrisul la liber? mă întrebam. Sau ajungem ca Georgia? Ca Belarus nici nu voiam să-mi imaginez.

Și am văzut că n-am fost singurul care s-a temut. De unde rezultă că teama/frica rămâne cel mai sincer sentiment. Vorba Ancăi mele: ”Ce se făcea omenirea fără frică?”. Chiar așa e. Cu frica asta am dat noi înainte. Unii au pus mâna pe topoare, alții au venit cu idei, dar așa am ajuns ca în ziua de azi să ne apărăm cu ștampile de vot.

Sunt deja câteva voci cunoscute de la noi care spun că răul făcut în toate lunile astea (eu aș zice că încă de la pandemie încoace) cu greu va fi depășit. Poate-s eu prea pesimist sau poate am rezonat mai bine cu real-politik-ul despre care-am învățat la masterul în științe politice. Nu știu, dar rezonez mult cu ideea asta. Sigur, mă simt ca un pheonix după seara și noaptea de ieri, numai că n-am încredere că putem să facem asta de mai multe ori.

Răutatea diavolească cu care aproape 6 milioane de români au fost întorși împotriva celorlalți mă sperie. Mă sperie și incapacitatea instituțională în fața unui asemenea rău, dar poate lucrurile se schimbă și poate n-o mai fi nevoie să purtăm doar noi, ca simpli indivizi, responsabilitatea existenței țării ăsteia. Mi-aș dori să nu mai facem alegeri doar pentru supraviețuire.

Îmi imaginez că pentru majoritatea celor trecuți de 50 sau 60 de ani pare o exagerare să spun că au fost alegeri pentru supraviețuire, dar pentru cei care n-am trăit decât în lumea liberă, riscul pierderii libertății echivalează cu o luptă pentru supraviețuire.

Momentan, eu iau victoria libertății de aseară ca pe un răgaz, un răgaz să mă pregătesc și pentru celălalt scenariu.

Schimbând tonul, una dintre bogățiile obținute aseară sunt milioanele de memeuri, miștouri, jocuri de cuvinte, bancuri și ironii care, zic eu, ne-au ținut întregi la minte.

Înțeleg că ultimele cuvinte ale unchiului diliu cu pantalonii roșii sunt replici din Lord of the rings. Remarcabil, în orice caz, câte replici din filme a memorat sandilăul. Dacă ar fi ajuns prim-ministru, iar ăsta e un mare dacă, ar fi guvernat numai așa, de-am fi ajuns cu toții să știm pe de rost B.D. la munte și la mare. Măcar că ăsta e o comedie ( replicile din Mihai Viteazu ar fi fost doar ale lui). Și, oricum, la cum apare și dispare, foarte probabil să aibă un inel ca-n LOTR.

Ne-am fi transformat toți în Indiana Jones, căutând artefacte pentru trezirea în conștiință, care ni s-ar fi cerut de mai multe ori ca explicație pentru nereușitele care ar fi urmat, pentru că omul ăsta prinde pokemoni, nu altceva!

Și Jorj… Păi de-acum nu-și mai trece nimeni în CV limba franceză făcută în școala generală. Măcar că cei de la HR o să trieze mai ușor candidații.

De mama proștilor care e mereu gavrilă nu mai e nimic de spus. Fuge rațiunea de ea cum a fugit prezidențiabilul de dezbateri.

Totuși, am fi devenit poligloți: de la sandilică învățam rusa din filme dublate, de la peluzar sfert-franceza, iar cu evadata de la Obregia duceam romgleza la rang de artă.

Am fi fost o țară într-un incendiu permanent, încercând să dăm foc la încălzirea din pardoseală, de când instalatorii au bagat caloriferul sub picioare, dar măcar pompierii călare ar fi ajuns repede, nu se mai chinuiau să scape din ambuteiaje.

Ar fi pus pe picioare și sistemul de sănătate, devreme ce investițiile ar fi fost în câmpuri de ciuboțica cucului și gură-de-leu, de-aia cum rupeam eu când eram mic din curte de la mătușă-mea.

Și casele la 35k euro, benzina 1 leu, ițarii comozi în loc de blugi, vacanțe la salină sau, mai bine, la canal… Ar fi crescut industria textilă de la atâtea fuste. Am fi exploatat energia dacică îngropată sub Carpați și-am fi dat și la alții. I-am fi făcut dependenți de ea ca de cristal. Cât despre cer, pe-acolo n-ar mai fi fost nici picior de avion, dar nici de stewardesă, chit că ele poartă de multe ori fuste.

Cu cât mă gândesc mai mult la toate astea, mai ales la conștiința cinefilă a dilimandrosului, cu atât sunt mai convins că uica n-a râs la Idiocracy, nici n-a oftat, ci a zbierat un Aha! de i-a corectat astigmatismul consoartei. De-acolo și nanocipurile din Pepsi, un fel de marketing negativ, că ăia din Idiocracy își udau culturile cu Mountain Dew, care la noi s-ar fi numit, nu știu, Lacrima Carpaților, poate?

Urâte vremuri am trecut. Și nu-s duse. Bucla minciunilor și a urii e tot acolo. Intră cine vrea, scapă cine poate.

La final, mă întorc la cărțile mele. Am terminat de citit Ferenike, de Doina Ruști, și vă las aici ce-am scris pe Goodreads, cu recomandarea s-o cumpărați și s-o citiți.

”Așa cum am scris și-n postările de pe IG și FB, acest roman despre care Doina Ruști spune că e o autobiografie cu momente ficționale poate înlocui cu mult succes oricare dintre romanele din programa școlară a elevilor din România.

De cealaltă parte, cred că am citit cel mai bun roman de anul ăsta și nu m-aș mira să rămână cu titlul ăsta o bună perioadă de-acum încolo.

Felul în care scriitoarea își spune povestea te captează de o așa manieră încât depășește bariera acaparării cititorului, iar eu m-am simțit participant la poveste, nu doar un martor ocular. Ba chiar aș putea spune că au fost momente de puternică încărcătură emoțională care m-au făcut să mă simt parte a familiei Doinei Ruști.

Ferenike e în același timp și o demonstrație a efectelor comunismului dejist și ceaușist asupra comunităților mici, asupra familiilor foste boierești și de muncitori, a încrucișării acestor familii.

Bildungsroman, roman social, roman autobiografic, roman istoric, roman de ficțiune fantastică și polițistă chiar - asta e Ferenike. Extraordinar!”