Visarium

Și în 2038 vom fi ca în 1980, căci România va fi mereu în urmă cu 50 de ani!

Bănuiesc că fac o treabă cât de cât bună cu aceste book roasts, dacă după 4 texte caterincoase am ajuns să mi se ceară un al cincilea chiar de către autor. De fapt, autoare, Catrinel (fix așa o cheamă în buletin, zice ea pe proprie răspundere în Nota autorului) von Caitanovici (împrumutat de la străbunica).

Visarium nu se vrea musai roman polițist, ci mai mult o reflecție asupra condiției umane, dar l-am acceptat la book roast pentru că, da, cei care reflectează sunt niște polițiști. De ce o fi ales domnișoara von Caitanovici polițiști nu știu. Chiar și așa, ăsta e cel mai mare atu al lor, adică faptul că-s filosofi nevoie mare. De ce? Păi să vedem. Cum merg criminalii acolo unde le e locul? 1. se predau; 2. sunt prinși. Catrinel von Caitanovici a găsit combinația inedită între variantele 1 și 2. În Visarium, criminalul și se cam predă, și este cam prins, chestie care echivalează cu nici nu se predă total, nici nu e prins de-a dreptul.

Cu toate astea, autoarea face onorabilul gest de a elucida misterul crimelor, care crime sunt hăpt 7 și au legătură cu fix alea 7 păcate capitale. Dacă sună cunoscut și vă gândiți la Se7en, păi cam aveți dreptate. Tot ce rămâne de făcut e să citiți textul cu vocea lui Morgan Freeman.

Platoul pe care se petrec astea 7 crime odioase e un București al anului 2038, dar o eroare în rețea dă toată tehnologia peste cap și din 2038 ajung oamenii fix în condițiile de comunicații ale începutului de secol XX. Și cum se prindeau atunci răufăcătorii? Cu multă gândire. Așa îl dibuiesc pe criminal și Adrian Zara și Darius Împușcatu, inspector principal de poliție și comisar de poliție, ofițeri ai DGPMB Serviciul Omoruri.

Din punct de vedere polițienesc, povestea începe bine. Mi-am dat seama imediat că autoarea a făcut ceva documentare despre cum e și cu poliția asta, ceea ce e mare lucru, de admirat chiar! Cu toate astea, n-a fost să fie…

N-o să intru în detaliile scenelor care descriu crimele, că nu prea intră nici Adrian Zara, și nici Darius Împușcatu. Păi ce să facă ei acolo? Nu, că de venit la fața locului, ei vin, da-i cam fură peisajul, asta vreau să zic. Practic, cercetarea la fața locului o fac doar criminaliștii și medicul legist, o tipă pusă mereu pe ironii și căreia îi și pică fisa, în sensul că observă tiparul crimelor. Fără ea, Zara și Împușcatu riscau să prindă fluturi.

Am râs prima dată de polițaii ăștia atunci când, la fața locului fiind, nu că n-au încercat să identifice victima, ei n-au reținut nici măcar numele străzii unde-au găsit cadavrul. L-au omis pe bază de ceață mintală - vorbele autoarei, nu ale mele. Nu-i bai, m-am gândit, că data viitoare vine la fața locului procuroarea Jugănaru și se asigură ea că lucrurile se fac cum trebuie. Da, dar m-am gândit doar eu…

Procuroarea Jugănaru e un personaj doar cu numele. Nu că țineam morțiș să știu dacă-i măritată, dacă a făcut INM-ul sau a fost înainte juristă, dacă-i rapidistă ori ce părere are despre unghiile cu gel. Nu, nimic din astea. Voiam doar să facă și ea ceva. Catrinel von Caitanovici a zis că mai bine nu. Prin urmare, Jugănaru există, e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire.

Ofițerii noștri încep cu adevărat investigația primei crime tocmai de la înmormântarea victimei, unde stabilesc cercul de apropiați și prieteni. Adrian Zara se apucă chiar acolo să audieze gașca victimei, că doar la începutul secolului XX polițiștii nu scriau nimic, țineau totul minte.

Am râs puțin când Zara și Împușcatu l-au anchetat pe primul bănuit. L-au luat cu vrăjeală, cu psihologia, cu alea-alea și, în punctul culminant al audierii (și asta tot așa, în afara biroului, deci mai degrabă interviu), jap! comisarul scoate din buzunar arma crimei. Da, nu vă mirați, că așa se face. După ce se analizează din punct de vedere criminalistic, ofițerul de caz preia proba și o cară cu el pe unde o fi nevoie, după necesități. Dacă ar fi fost furată o mașină, Zara îl frăgezea la psihic pe bănuit, iar Împușcatu smulgea recunoașterea faptei cu scârțâit de roți, tocmai la volanul mașinii sustrase.

Pe parcurs, ofițerii, totuși, încep se mute audierile la sediul poliției, adică Secția 1, care are Serviciul Omoruri. Sau Biroul Omoruri, nu e clar, dar aici bănuiesc că cine-a consiliat-o pe autoare i-a dat prea multe informații într-o discuție prea scurtă. Tot așa îmi explic și faptul că Secția 1 are propriul medic legist, ceea ce, oricât de eronat ar fi, e în beneficiul polițailor, căci fără legista asta n-ar fi priceput nimic din seria crimelor.

Audierile astea, desigur, nici ele nu-s consemnate undeva, ci sunt simple discuții. Îmi imaginez cum ar fi fost să recunoască vreun personaj faptele, iar Adrian H&M și Darius Pălitu-de-glonț să caute disperați o foaie pe care să consemneze declarația de recunoașterea sub semnătură. Și pentru că sunt discuții, nu audieri, nici nu ridicăm din sprâncene că personajele cad ucise una după alta. Cred că o să ajung să citesc toate romanele cu crime scrise de autori români și n-o să găsesc personaj omorât. Toți sunt uciși, toți criminalii comit ucideri, că toți vor încadrări mai blânde. Bine-ar fi fost să vină procuroarea Jugănaru să le zică ”Alo, milițienii mei filosofi, vedeți că ăștia sunt omorâți, nu uciși!”, dar probabil avea Rapid meci în deplasare sau ceva de genul.

Am mai râs puțin când Arabella Oasenegre, fiind ”spartă în anchetă”, zice: ”Vă spun, dar jurați-mi că nu vă va părăsi buzele în prezența altcuiva.”, iar Adrian îi răspunde: ”Dacă nu e ilegal, jurăm”. Asta mi-a amintit de câteva audieri când martorul nu voia să spună adevărul, pentru că adevărul implica și-un amantlâc.

Ce mai trebuie reținut, de cine încă nu s-a prins de cum funcționează instituțiile statului nostru, e că secretarele fac pământul să se învârtă. Așa e și la Secția 1, căci dacă te ai bine cu Bianca, vine și Jugănaru la fața locului, vin și criminaliștii, vine și medicul legist. Bianco, puțin de erai mai talentată, venea și criminalul, iar Catrinel von Caitanovici n-avea de scris decât vreo 150 de pagini.

La fața locului celei de-a doua crime, Darius Împușcatu îl felicită pe Adrian Zara că a învățat să delege din atribuții, căci acesta din urmă le-a dispus unor ofițeri mai tineri să interogheze oamenii care se aflau pe acolo. Și ăștia micii, ca micii, ce să facă, interoghează și țin minte, că doar știm și noi că dracu fuge de tămâie și polițistul de pix și hârtie. Oricum, faza asta cu delegarea de atribuții am ținut-o minte și pentru că, până la final, ai noștri eroi principali numai asta fac. Deleagă și deleagă. N-ar fi pus și ei mâna nici să-i ucizi (sic!) cu sânge rece.

Cum ziceam și anterior, arma crimei, cât o fi ea de probă, cel mai bine șade pe biroul ofițerilor anchetatori. Crucea de la prima crimă și drugul de la a doua, o tablă de aia de incantații că în filmele horror, mama Omida și case closed! Zara, ori Împușcatu, se puteau prezenta ca fiind John Back, expert în crime și divorțuri, serviciul/biroul Omoruri al celei dintâi secții care are propriul legist și brancardier.

M-au copleșit total cu talentul de detectivi ăștia doi ofițeri când i-au spus unuia pe care-l bănuiau de comiterea crimelor că explicația pe care le-o oferise putea fi un ”antecedent pentru ucidere”. Unii au antecedente penale, alții au antecedente pentru ucidere. Bănuiesc că așa o fi fost Codul Penal la 1900, n-am aprofundat, nu știu, că eu-s din Timișoara.

Dacă-i vezi pe Zara și Împușcatu cum anchetează, nici nu te mai miri de deciziile Curții Constituționale ori de deciziile ÎCCJ. Ba chiar te rogi să mai dea una în favoarea inculpaților, că polițaii că ăștia doi ar fi în stare să cerceteze pentru crimă orice cuplu format dintr-unul care merge la sala de forță și o studentă la medicină. Așa fac cu Luna și Kaz, că deduc ei ca Sherlock Holmes și Dr. Watson că el are forță și ea acces la ketamină și, deci, e clar, trebuie doar să-i facă la psihic și sigur își iau faptele.

N-am să redau pasajul din carte, dar inspectorul principal și comisarul, după ce concluzionează că trebuie să găsească alți vinovați, decid să revadă notițele. M-am bucurat, mi-am deschis o bere chiar! Uite, totuși, băieții ăștia care nu scriu declarațiile măcar își iau notițe.

Când se petrece a treia crimă, polițiștii noștri, care între timp și-au făcut upgrade și-au devenit brigada Omoruri, sar în picioare ca la apel - vorba autoarei, nu a mea, și se grăbesc la locul faptei. Și da, normal, secretara Bianca anunță procuroarea, dar Jugănaru tot nu vine, că în ziua aia făceau grevă magistrații.

Nici n-a pierdut mare lucru, că Damienov, ăsta fiind șeful Secției, ori mai bine zis șeriful Secției, decide el că indiciile de la fața locului vorbesc de la sine: nu-i la fel ca-n cazul primelor două omoruri, chit că a treia victimă e tot din gașca din care făcuseră parte primele două. Mda, competent șeriful, greu de contrazis, o fi făcut Academia de Poliție în pandemie, când s-au ținut cursurile pe Zoom și încătușările se exersau cu bunicii, combinația perfectă de gură mare și oase slabe.

Evident că tot legista Amalia, Amalia Golan pe numele complet, îi scoate din ceață, pentru că ea face legătura între tatuajul de pe spatele victimei no. 3 și al treilea păcat capital. Nu-și dă seama de motivația criminalului, dar se bazează pe istețimea lui Zara și Împușcatu. Unii ar zice că-i naivă, dar era abia a treia crimă, iar ea nu știa că băieții ăștia doi n-au reținut nici măcar numele străzii unde-au găsit primul cadavru.

Tot din momentul ăsta se leagă și crimele de titlul romanului, căci Visarium e o galerie de artă în care se găsesc (până când sunt furate și lăsate lângă cadavrele 4, 5, 6 și 7) niște tablouri înfățișând cele 7 păcate capitale. Dacă vă întrebați cum s-a prins Amalia Golan, aflați că ea a văzut tablourile, că se cunoaște cu Wolfgang, tipul care deține galeria Visarium.

Eroii noștri își recuperează cercetarea celui de-al treilea omor chiar de la colegii lor mai tineri, Vasian și Jianu, doi ofițeri la început de carieră, nesiguri de rolul lor în poliție, pentru că uneori sunt la Ordine Publică, alteori la Judiciar. Și cum își recuperează la propriu cazul? Păi Împușcatu dă buzna în camera de audiere și, nu doar că-i anunță că le preia speța, dar le ia de sub nas și dosarul întocmit de criminaliști. Ce-or fi scriind într-un dosar de omor criminaliștii încă n-am aflat, dar tare bănuiesc că-s aceiași din toate romanele polițiste românești, că prea sunt solicitați de fiecare scriitor și scriitoare.

Așadar, odată recuperat cazul, Împușcatu îl exonerează pe bănuit de vină, căci se prinde că acesta suferă de hematofobie. Adică face yacs! când vede sânge. Urmarea e că șeriful Damienov declară stare de urgență la Secția 1 și convoacă întreg efectivul Biroului de Investigații Criminale. Desigur, cu ajutorul Biancăi. Bine, naibii, că nu și-a luat concediu fata! În fine, aici trebuie să remarc bunătate de ghiveci milițienesc: Secția 1 are Serviciul Omoruri, Brigada Omoruri și Biroul de Investigații Criminale, iar șeful secției e peste șeful de sector. Și da, da, desigur, Catrinel von Caitanovici amestecă și gradele cu funcțiile, dar nu așa des ca pe la alți autori și autoare, ceea ce apreciez. Like!

La această convocare a tuturor forțelor de ordine participă și Amalia Golan, legista, să le explice ea cum stă treaba. De ce? Păi Zara și Împușcatu o ard tot mai filosofal, de zici că voiau un rol în Harry Potter și Piatra Filosofală. Scena se încheie cu șeriful Secției 1 care o pune la punct pe Amalia pentru că prea își dă ea cu părerea fără să aibă atribuții, după care le dă tuturor temă de brainstorming și pleacă să pape ceva. Păi da, că așa țin și eu minte din Karate Kid că a zis Mr. Miagy: cu burta plină gândești mai bine.

Baiul cel mai mare e că acest criminal din Visarium face treabă bună. Vreau să zic, nu lasă urme deloc, dar deloc-deloc. Nici măcar de-alea latente, wink-wink! Aici, la asta cu ”urme latente” cred că von Caitanovici a vrut să ne arate că s-a documentat. Bun, nu zic nu, așa se face, numai că polițaii ei principali tot nu se dezic de filosofat, de zici că le-a fost profesor, mamă, tată și model nimeni altul decât Tudorel Butoi. Pe cuvântul meu, până la următoarea tentativă de omor am fost convins că Zara și Împușcatu aveau să devină brigada filosofală.

Avem și un episod investigativ cu novicii Jianu și Vasian, care se duc și ei la o înmormântare să audieze. Neinspirați tare, că sunt acuzați de hărțuire, numai că nici ei nu se lasă: ”Domnișoară, interveni Victor (n.a. Jianu) tăios, hărțuire se cheamă să strigi injurii către autorități și chiar te pot aresta pentru ultraj.” Ce zici acolo, Victoraș, Victorel, Victoruț? Ce zici acolo, pui de comunist din 2038? Ce-i drept, de-aia dădeau milițienii cu pulanul pe vremea lui nea Nicu, se simțeau hărțuiți de cei pe care-i anchetau. Și tot ei erau și ultragiați, și tot de aia îi și arestau. Recunosc, scena asta mi-a picat greuț la profesie, domnișoară von Caitanovici.

De la cimitir înapoi în camera de anchetă de la Secția 1, avem parte de o nouă audiere doar pe vorbe, nimic scris. Dacă în realitate avem tandemul polițistul care întreabă - polițistul care scrie, în Visarium avem polițistul care întreabă - polițistul care ține minte. Și și ancheta e ce trebuie: ”L-ai ucis pe Kaz Nebunu?”, ”Nu.”, zice bănuitul, ceea ce n-ar fi fost greșit nici dacă chiar ar fi fost vinovat, căci polițiștii ăștia întreabă despre o ucidere, nu despre un omor. Dar nu mă mir, sunt aceiași care se simțeau hărțuiți, ultragiați și erau gata să facă niște arestări la cimitir. Dacă chiar făceau ei arestarea, pe cuvântul meu că aș fi protestat la ziar dacă nu-i condamna secretara Bianca.

Crima a patra ni se dezvăluie cu victima lăsată într-o cadă. Nimeni n-a văzut nimic și asta chiar nu-i o problemă, pentru că nici babele care pândesc din spatele perdelelor nu văd nimic când se întâmplă vreo nenorocire. Ele văd doar care vecină și-a schimbat poșeta, care vecin iar s-a întors beat acasă, etc. Așa și aici, în buricul Bucureștiului - Piața Constituției, nimeni nu vede când criminalul lasă o cadă c-un cadavru în ea. Bănuiau cu toții că se toarnă vreo secvență de la Media Pro Pictures și HBO, un fel de CSI Sectorul Agricol Ilfov - București. Și tot în stilul ăsta de CSI se petrece și o discuție între ofițerii Zara și Împușcatu și Amalia Golan, discuție în care ei o întreabă pe legistă dacă știe cine e victima din cadă. Evident că nu știe, că nu e treaba legistului să facă identificarea victimelor, ci a polițiștilor. Nu știu de ce n-apare și-un ghid turistic să le spună celor doi eroi și numele străzilor unde se petrec crimele…

N-apucă prea mult Zara și Împușcatu să filosofeze pe marginea celei de-a patra crime, pentru că Arabella cade și ea victimă, dar victima unei aparente tentative de omor. Zara e cel care-o salvează, dar când o găsește aproape moartă și cu un bilet sub mână știți ce face? Bagă biletul în buzunar, că doar biletul ăla sigur n-aveau ce face criminaliștii cu el, nu tu expertiză asupra scrisului, amprente (sau urme latente, na).

Disperarea când îmi vine, rup cămașa de mine! așa și-o fi zis în gând șeriful Damienov când le cere lui Zara și Împușcatu să facă arestări, semn că niciun polițist de la Secția 1 habar n-are cine face arestările. Și, pentru că măcar atâta minte au cei doi și nu ”fac nicio arestare”, lasă că face Damienov. Cum? Pe bază de ordin, cum se făcea și la începutul secolului XX, procuroarea Jugănaru și un eventual judecător fiind aceleași persoanje sublime care lipsesc cu desăvârșire.

Câte oase are corpul omenesc? Și cât de repede știe să numere un polițist până la 100, să zicem? Întrebările sunt legitime, pentru că la descoperirea celei de-a cincea victime, Adrian Zara privește scena și-și dă seama imediat că acolo sunt prea multe oase, n-au cum să aparțină toate aceleiași victime. Și, având în vedere această constatare, criminaliștii și legista se cărăbănesc, lăsând brigada Omoruri să-și facă treaba. Primii pleacă să developeze încă un set de fotografii, iar legista probabil să identifice care oase aparțin cui, anxioasă că poate o s-o întrebe din nou ofițerii cine-i victima.

Cheia tuturor crimelor va sta, pe lângă analogia cu tablourile celor 7 păcate capitale din galeria Visarium, și în niște urme de miros. Adrian Zara o întreabă pe Arabella, cea care a supraviețuit tentativei de omor, dacă n-a simțit vreun parfum deosebit. În clipa asta, recunosc, am fost oarecum încurcat, iar la finalul cărții am rămas cu un dubiu. Inițial, mi-am zis că Zara și Împușcatu sunt patrulă filosofală, dar, după ce dibuiesc criminalul (și) cu ajutorul mirosului, aș putea spune că sunt, mai degrabă, patrula cățelușilor.

Pentru rigoare polițienească, avem, totuși, și-un avocat, care nu face el multe, dar suficient cât să-și scoată clientul din mâinile competenților de la Secția 1, semn că polițiștii au o singură frică. Nu, nu procedura penală, ci avocații: ”Am făcut tot posibilul să-l rețin, dar legal nu s-a putut.” - puțin cam laș ofițerul, mai ales când ai crede că a prins curaj după ce 200 și ceva de pagini numai legea lui a aplicat-o.

Catrinel von Caitanovici îi face de râs și pe ofițerii de la antidrog, povestindu-ne cum se întorc ei din teren, de la investigații adică, și anunță că singurul traficant de ketamină din oraș fusese scos din joc de ceva timp. Oare cine le-o fi spus? Vecina de la apartamentul 4, care i-a recunoscut și le-a zis Dar, domnilor, l-ați ridicat pe traficant luna trecută! Încetați cu scandalul, că e oră de liniște!

La următoarea crimă care se petrece avem o superbitate de scenă: Zara găsește cadavrul și își pierde prezența de spirit (nicio grijă, o găsește până la final), așa că la fața locului criminaliștii și legista ajung chemați de jandarmi. Jandarmi? vă mirați. Jandarmi, da, că în 2038 nu mai e ca acum, pulan - picior în tibie - cătușe, de la peluzar la reporter Digi24. În plus, cred că la 1900 tot jandarmii erau și polițiști. Dacă în loc de 7 păcate capitale erau 8, atunci la a 8- a crimă veneau la treabă și polițiștii de frontieră, rămași fără obiectul muncii de când suntem în Schengen.

Și, pentru că Adrian Zara dibuiește cine e următoarea victimă cu ajutorul urmei de miros și se mai și pierde cu firea la fața locului, Damienov îl bănuiește tocmai pe el ca fiind criminalul în serie (asta, și lipsa ketaminei din camera de corpuri delicte de la Secția 1, deci poate fi și un inside job, ni se lasă a înțelege). Ca atare, ”trebuie să luăm toate precauțiile, conform prevederilor legale”, dixit Damienov, apoi mai face o arestare, că-și intrase în mână, și-l bagă la zdup pe Zara. Eu nu știu de unde a luat precauțiile, mai ales unele conforme cu prevederile legii, dar sigur nu erau ce trebuie. Suspectez sursa precauțiilor Shein sau Temu, aduse de Poșta Română.

Zara cedează în fața acestei nedreptăți, pesemne că la momentul ăsta nu-și găsise încă toată prezența de spirit, ceea ce-l face pe Împușcatu să-l întrebe retoric dacă și el e incompentent (Zara, adică), întrebare care mie-mi sună că proverbul polițienesc despre pulanul din ochiul altuia.

Am zis de confuzia funcții-grade? O mai avem spre final, dar e de la tensiunea din aer, de aia zice comisarul Împușcatu despre șeful secției, comisarul șef Damienov, că-i este doar superior în grad inspectorului principal (chiar prinicipial!) Zara. Clasică confuzia, o face multă lume, aproape că nici nu mai contează. Totuși, de ținut minte: funcția bate gradul. Și procedura penală pe toți polițiștii din cartea asta.

Avem și niște trimiteri la Academia de Poliție și Statutul Polițistului, asta doar așa, să ne mai arate von Caitanovici o dată că s-a documentat și să ne fure ochii.

Pentru că m-am lungit, vă scutesc acum, spunându-vă că n-o să aflați aici cine-i criminalul. Mai zic, în schimb, că Împușcatu se uită la fotografiile cadavrului cu nr. 6 (cred) și o întreabă pe legistă dacă mortul e încă transpirat. Tehnic e imposibil, dar orice victimă care încape pe mâna ofițerilor ăstora cred că ar transpira, stresați că niciodată nu li se va face dreptate.

Desigur, acest book roast nu reprezintă un atac la persoana lui Catrinel von Caitanovici. E pur și simplu un text sarcastic, cerut chiar de către autoare, și se limitează strict la aspectele policier ale poveștii.

Pentru cine a ajuns până aici, aflați că nu-mi pare rău că am dat banii pe ea și că romanul se găsește aici, pe Bookforge.