O poveste din țara baclavalei

Io la turci nu mă mai duc!

Păi și dacă textul ăsta nu e o proză scurtă ficțională, ce? Oricum la noi se citește mai degrabă realism!

*

Cu sejurul de anul ăsta, am ajuns la un total de 3 vacanțe la ”all inclusive” și, cu toate că nu sunt genul să spun că n-o să mai merg în resorturi niciodată, pot să spun, cu siguranță, că pielea mea albă ca brânza n-o să mai vadă vreodată Antalya. Ori resorturile turcești, în general.

Să vă povestesc, zic.

*

Nu încep cu faptul că am plecat cu o oră și jumătate întârziere. Indiferent a cui o fi fost vina, să le fie de bine, că doar eu m-am pus la dispoziția lor, nu ei la a mea. Trezit la 7, ajuns în aeroport la 8:45 (deși ar fi trebuit să fiu acolo chiar la 8, cu alea 3 ore înainte de decolare, că teoretic ne luam zborul la 11), aterizat la 14:30.

Zborul a fost plăcut, cu toate că mi s-a părut la un moment dat că dădeam ture deasupra aeroportului din Antalya. Uite marea! Uite uscatul! Uite marea! Uite uscatul! Nu mă pricep eu la pilotaj și, chit că stau bine cu simțurile, să judece alții.

Am aterizat, cum ziceam, la ora locală 14:30, unde temperatura era de nu-am-auzit-câte grade pentru că românii mei se ridicaseră deja de pe locurile lor și deschideau compartimentele de deasupra scaunelor. Vă jur că am auzit-o pe însoțitoarea de zbor oftând în boxe. Greșeala ei că și-a făcut speranțe. Ce? Dacă pleci de la Timișoara nu-s tot români la bord? Doar a auzit și ea aplauzele alea. Bine, ca să fiu corect față de doamna stewardesă, individul care a aplaudat n-a fost susținut de nimeni, nici măcar de-ai lui, că erau trupă mare. Și la propriu, și la figurat. A bătut din palme de două ori și s-a stins anemic, ca după un ”Hai, bre, că asta se făcea acum 10 ani la zborurile Wizz către Italia și Spania, iar ăia aplaudau că au scăpat de România…”.

Cum ziceam, s-au înghesuit vecinii mei de cursă Tarom pe culoar, chit că Mehmet cu scara era încă departe. Așa că aplaudacul și trupa lui (ăștia mi-au sărit în ochi mai bine, că erau mulți, familie mare, se strigau nașule, finule, șamd.) au stat 15 minute în picioare pe culoar, să-i vedem și să-i auzim bine, pregătiți să coboare pe la ușa de la coada avionului. Numai că Mehmet cu scara s-a dus la ușa din față și, fir-ar să fie, toată trupa a trebuit să se întoarcă pe călcâie. Cam cu prea mult curaj, dacă mă întrebați pe mine, că am văzut niște pălării și ochelari de soare măturați de șoldurile famigliei de pe capetele pasagerilor care știau că autobuzul de pe pistă nu lasă de izbeliște pe nimeni, acolo, în mijlocul tarlalei, și, deci, așteptau cuminți pe locurile lor.

Am coborât, am luat autobuzul, ne-am pierdut de aplaudac și gașca zurli, și-am zis să înceapă distracția! Eu, neplimbat decât prin UE fiind, am avut un mini șoc și groază când am văzut enșpe cozi foarte, foarte lungi la ghișeele de control al pașapoartelor. M-a înghițit înghesuiala și m-a aruncat drept între ruși și, repede repejor, mi s-a făcut dor de nenea cu aplauzele, de nașa mare-mare și de finu’ în șlapi. Prea emotiv pe moment, așa am fost, și-am constatat-o după vreo 40 de minute, când m-am reîntâlnit cu românii mei la banda pe care veneau bagajele. S-au lipit de banda aia, că după 15 minute aveau genunchii juliți de mânerele trollerelor, după cum au și făcut un lanț uman de-a lungul ei, așa, cam pe-o jumătate de lungime.

A durat ceva până am recuperat bagajele, că la ultima bandă din aeroport ne-au înghesuit pe noi de la Timișoara și pe niște nemți fără standarde, dimpreună cu niște englezi deja beți, cu atitudini coloniale.

Ce-a urmat a fost un drum cu microbuzul până la resort, pe-o autostradă cu semafoare, intersecții și șoferi care nu semnalizau când treceau de pe-o bandă pe alta. A durat aproape o oră, că resortul nostru a fost primul de pe traseu (milă mi-a fost de-o familie cu 2 pici după ei, care avea de mers 2 ore până la resort) și l-am simțit din plin, că a fost aventură, nu alta. Acum, când mă gândesc, are și logică să fie resorturile turcilor all inclusive din abudență, că după un drum pe autostrăzile lor dai în mâncat compulsiv, atâta stres bagă în tine.

La resort am ajuns pe la 17.00. M-a întâmpinat un bell-boy să-mi ia bagajele, care erau 3 și el, cu o față vinovată că n-are decât 2 mâini, a sălat un bagaj sub braț. ”Stai că te ajut, Mohamed, las-o naibii de treabă! Nu-i nevoie să plătești pentru păcatele lui Baiazid, dă-ți-l naibii de nebun cuceritor!” am dat eu să zic, dar m-a pus repede la punct. Drept e că i-a venit Hassan în ajutor, care m-a și luat în primire cu harneală. Cică de unde suntem. Din România, zic. Ah, oaspeții mei favoriți. Du-te, bă, în plm! i-am zis cu un zâmbet. Asta-i vrăjeală de începători, novici, pentru americanii ăia impresionabili, nu pentru românii care-au dus harneala la rang de artă. I-ar fi rușine lui Baiazid de tine, tu, Hassane…

La resort a fost fain, mâncare bună, plaja faină, acoperită din plin încât să nu te încolăcești în jurul unei umbrele ca să nu te prăjești ca o hamsie. Menajera n-a prea nimerit când să facă curat în cameră, dar ne-am descurcat cumva.

Am fost chiar și la sală, unde Vin Diesel după o lună în Antalya a fost înlocuit de-a doua zi de Yigit (dacă am citit bine pe ecuson). De treabă, mi-a zis politicos Sir, vezi că nu așa se face, hai să-ți arăt, și a avut dreptate. Adevărat e că m-a rupt puțin cu exercițiile și l-am simțit că în mintea lui se derula pe repeat un Turiști tâmpiți!, dar măcar n-a zis că românii sunt clienții lui preferați.

De ce nu mă mai duc în Turcia, atunci? Păi din cauza românilor. Urât din partea mea să fac asemenea afirmații, nu? Păi nu-i urât din partea românilor că se băgau în față mereu? Că eram la restaurant, că eram la barul de pe plajă, că eram singur, că eram cu M. de mânuță. Se băgau în față. Ținea unul locul pentru cinci. Vorbeau tare pe plajă și la restaurant. Se comportau în jurul mâncării ca nemâncații. Se uitau lung și cu judecată atunci când M. trecea de la meltdown la tantrum. Ba am văzut și-o scenă în care el a luat-o de păr și cap pe ea, așa, la apus. Ceva romantic, dar nu prea. Am servit masa lângă o tanti care se uita peste umăr cu scârbă când M. făcea nazuri la te miri ce, ca apoi să-și scoată dintre dinți, cu unghia cu gel, resturile de patiserie, concomitent cu pufăitul unei țigări.

Nu-s destule motive? Bine. Mai am, dacă trebuie.

Sunt în avion. Drumul de întoarcere. Locurile sunt în față, rândul 4, adică prima ușă, aia de la botul avionului. Ce fac vecinii mei de Boeing 737? Urcă fix pe dos, apoi se ironizează când nu le încap burțile una pe lângă alta, de li se sfâșie tricourile ”de firmă”. Îl recunosc pe aplaudac - nașul adică, și trupeții săi. Evident că am zis o rugăciune rapidă, ceva încropit acolo pe genunchi, să nu stea pe lângă mine, mai ales că se uitau după numerele rândurilor ca după numerele la loto. Au trecut de mine, răsuflu ușurat, îi zâmbesc lui A. și-i bag privirea aia de ”Marked safe”. Zece secunde mai târziu, fix în spatele nostru se aude un grohăit. A. și cu mine facem un schimb de priviri. N-are cum, ne încurajăm. Nu terminăm de vorbit cu ochii că se aude iar. Să fiu mai corent puțin, zic: Nu eram în avion de 15 minute. Pilotul n-apucase să-și regleze retrovizoarele. Însoțitoarele de bord încă făceau inventarul snack-urilor la suprapreț. Doamna de peste culoar se uită îngrozită către mine. Îmi cere ajutorul și-mi vine să-i spun Ciupește-mă, tanti, că sigur dorm! Așa și era, doar că de dormit dormea altcineva, nu eu. Sforăitul devine clar, limpede, elocvent și foarte puternic. Stewardesele se apucă de instructaj. Ajung la explicațiile cu depresurizarea. Îi fac semn celei din fața mea că pasagerul de pe rândul 5, de la geam, fix asta pățește chiar acum. Femeia se comportă profesionist și-și duce misiunea la final fără să intervină. Mă gândesc la măștile de oxigen. E limpede că i-ar trebui una individului. Îl mai suport câteva minute, timp în care pilotul a dat drumul motoarelor și eu nici măcar nu mi-am dat seama. După alte câteva minute, îmi calc pe maniere și mă întorc către cea care-i e soție grohăitorului. Stătea pe locul de către culoar, copilul în mijloc și el, cum ziceam, la geam. O întreb dacă nu vrea, poate, să-l miște puțin pe soț, iar ea îmi răspunde că a încercat deja și că n-are ce-i face, că la fel sforăie și acasă. Păi nu mai bine îl treziți atunci? Să nu mai doarmă în avioane, că poate cad naibii măștile de oxigen. Îmi răspunde cu un ”Serios? Să nu mai doarmă?” ironic, iar atunci mi-a fost clar că n-am cu cine discuta. L-am privit atent pe emițătorul acelor sunete pe care M. le-a asociat cu răcnetele dinozaurilor. O balenă cu halenă. Supunea unui test de rezistență poliesterul din tricoul albastru care-l înconjura în timp ce emana băuturile alea ieftine de ultra all inclusive și tonele prăjituri și burekuri cu care s-a îndopat. Pe cuvântul meu, era atât de gras, de ghiftuit la all inclusive, încât una dintre însoțitoarele de zbor s-a uitat către soția individului când a zis că pe timpul decolării e interzisă coborârea parasolarelor. Am vrut să-i mai zic soției individului că dacă-l iubește, atunci să-l ducă la doctor, dar n-am mai apucat. Ne-am mutat pe fix rândul 1, care era liber, așa că ghici cine a coborât primul din avion, nașule? Cred că de oftică au aplaudat el și-ai săi când am aterizat. Cu toate astea, am coborât degeaba primul din avion, că s-au lipit din nou de banda care aducea bagajele.

*

Ziceți, nu-s destule motive să nu mă mai duc acolo unde-s mulți de-ai noștri, adică în Turcia?