Luasem cartea în mână pregătit să mă răcoresc măcar la nivel de imaginație cu niște scene friguroase, cu zăpadă, cu ceață, cu toate alea. Când colo, primul volum din seria Harry Hole are acțiunea la antipozi, cum ar zice comentatorii noștri care s-au ocupat de proaspăt încheiatul Campionat Mondial din SUA.
Chiar și așa, să-i tot citești pe nordicii ăștia, inclusiv când plasează acțiunea hăt! în Australia.
Evident, mi-a plăcut Liliacul și n-am priceput deloc de ce au lăsat unii comentarii nasoale pe Goodreads. Că personajele prea nu știu cum, că prea evident, că te miri ce. De acord, e bine să nu ai personaje principale unidimensionale, dar Harry Hole nu e deloc așa! I-a făcut Nesbø și biografia, pe care a inserat-o frumos și neobositor în poveste, l-a făcut să se și gândească la mai mult decât cine e criminalul. Sincer, nu pricep recenziile negative și singura explicație pe care mi-o pot da e că acei cititori nu sunt cititori de romane polițiste. Și e important să ții cont de asta când citești o carte, să știi dacă citești ceva din zona ta sau nu. De exemplu, am citit recent Un veac de singurătate și, deși recunosc valoarea operei, pe mine n-o să mă auziți că o s-o recitesc peste câțiva ani (cel mai probabil niciodată).
Dar despre carte, nimic? o să ziceți și aveți dreptate.
Harry Hole e trimis în Australia să elucideze moartea unei concetățene de-ale sale, o norvegiancă oarecum vedetă, din considerentul că e așa mare diferența între australieni și norvegieni, încât e nevoie de unul din Oslo să înțeleagă și polițiștii din Sydney cum naiba s-a ajuns la omorârea femeii. Ce să vezi, n-are nicio legătură cu Norvegia, și cam asta aș avea eu de reproșat, adică de ce a fost nevoie să se ducă Nesbø până acolo cu Harry Hole ca să ne spună o poveste? Bine, bănuiesc că trebuia să iasă cumva în evidență dintre foarte mulții autori de crime din țările unde uneori e prea multă lumină, alteori e prea mult întuneric, iar alcoolul e, indiferent, foarte scump.
Dacă elucidează misterul? Desigur, și nici măcar nu-l elucidează doar așa, din vorbe, cum se tot întâmplă mai nou în romanele polițiste, când autorilor nu le prea reușesc aceste whodunit și atunci fie recurg la confesiunea criminalului, fie polițiștii spun ”Avem probele, nu are rost să te mai ascunzi, zi tot că te jucăm în picioare! Nu zici, a? Grijania mă-tii! Garcea, adu pulanul că mi ți-l omor!”. Nu, Nesbø face treabă bună, dezvăluie indiciu cu indiciu prin tot felul de întâmplări care se adună, iar eu nu-i cred pe ăștia care spun că și-au dat seama de criminal de la jumătatea cărții. Hole merge din aproape în aproape, ține minte tot felul de chestii și efectiv nu descoperi criminalul pe probe decât la final. Totuși, cred că Nesbø s-a temut de chestia asta, că altfel nu ar fi încercat aproape pe față să ne pună pe-o pistă greșită. Nu e supărare, a făcut-o totuși fără să pară că încearcă să tragă de timp.
Mi-a mai plăcut că Nesbø nu s-a ferit de descrieri. Probabil că cititorii de astăzi, antrenați să caute nod în papură și încălcari ale sfintei/constituționalei legi privind principiul show, don’t tell, o să-l critice mai asupru, dar astea sunt vremurile, csf, ncsf. Chiar nu e nevoie de dramatizarea oricărei scene. Dacă Hole era supărat, e bine și că ne-a zis domnul Nesbø că era supărat, pentru ce să mai dea și cu pumnul în masă? Pe de altă parte, Liliacul a fost publicată în 1997, deci…
Acum despre un gând care mi-a venit în timp ce scriam textul ăsta și e legat de dialoguri. Nu știu cum sună ele în norvegiană, dar în românește nu au nimic clișeic în ele, ceea ce poate fi și datorită traducerii (am citit ediția de la Trei, în traducerea lui Bogdan Perdivară). Treaba asta ajută, pentru că nici măcar despre personajele așa-zis unidimensionale nu poți spune că sunt de carton.
Și dacă am zis iar de personaje, vreau să adaug că dacă cineva se plânge că sunt rudimentare, că nu au profunzime, că par doar niște ”personaje” (bine, chiar asta sunt), Nesbø a făcut foarte bine că nu și-a pierdut vremea cu așa ceva. De ce? Pentru că un roman polițist trebuie să-ți spună povestea crimei și a descoperirii criminalului (dacă e cu crime și criminali), nu câte pârțuri trage eroul sau că dă ochii peste cap când la Mega nu mai au lapte de ovăz.
Pun și câteva rânduri să vadă toată lumea cum se filozofează, în special toți autorii de romane polițiste de la noi, de la primul și cel mai bun până la ultimul și cel mai prost, ăsta fiind eu.
”— Am fost polițist toată viața, Holy, dar tot mă mai uit la colegii din jur și mă întreb ce-i face să continue, ce-i mână în luptele altora? Cine vrea să suporte atâta suferință pentru ca alții să aibă parte de ceea ce socotesc ei justitie? Ei sunt proștii, Holy. Suntem noi. Suntem binecuvântați cu o prostie așa de uriașă, încât ni se pare că putem realiza ceva. Suntem împroșcați cu gloanțe, sărim în aer și uneori mai sărim și în mare, dar între timp, în nerozia noastră nesfârșită, credem că cineva are nevoie de noi. Și dacă într-o zi iluzia asta devine evidentă, e deja prea târziu, fiindcă am devenit polițiști, suntem în tranșee și nu mai există cale de întoarcere. Ne putem întreba ce naiba s-a întâmplat, în ce moment am luat decizia greșită. Suntem condamnați să fim făcători de bine pentru tot restul vieților noastre și condamnați la eşec. Dar, din fericire, adevărul e o chestiune relativă. Și e flexibil. Îl răsucim și îl îndoim până ce găsim un loc pentru el în viețile noastre. Măcar pentru o parte din el. Şi, când mai prindem câte un nelegiuit, asta e îndeajuns ca să ne aducă un pic de pace sufletească. Dar toată lumea stie că nu-i tocmai sănătos să te ocupi cu deratizarea pentru prea mult timp. Ajungi să guști din propria otravă.”
Mișto coperta originală, nu? 🙂
