Fatherland, de Robert Harris
despre un roman polițist situat într-o istorie alternativă
ChatGPT, caută-mi cel mai apreciat roman polițist care se desfășoară într-o istorie alternativă.
Așa am ajuns să citesc Fatherland, de Robert Harris, direct în limba engleză, căci n-am fost atent când am plasat comanda pe Târgul Cărții. Am citit o ediție din 1993, cu o copertă faină, simplă aș spune, de pe vremea când coperta nu știa că peste ani va trebui să-i susțină cărții rolul de obiect decorativ. Plus că ediția asta care-i aproape de-o vârstă cu mine are acum paginile galbene.
Fatherland este un roman polițist situat într-un trecut alternativ în care cel de Al Doilea Război Mondial a fost câștigat de naziști, americanii vor să le fie prieteni, Europa Occidentală e supusă lui Hitler și, totuși, luptele continuă pe frontul de est, căci, nu-i așa, de ruși nu scapi niciodată.
Pe acest fundal, un cadet găsește pe malul unui lac un cadavru, care cadavru nu e chiar al oricui, ci al unui fost important demnitar din aparatul nazist. Cazul e preluat, în mod nefericit, de Xavier March, de la Kripo – Kriminal Polizei, practic poliția judiciară. Și cu asta mă și opresc din denumiri și grade, căci puțini au fost mai obsedați ca naziștii în a crea structuri și grade. Din punctul ăsta de vedere, Harris putea să ne scutească, dar apoi, cine știe, poate ar fi dăunat universului pe care și l-a imaginat.
Xavier, zis și Zavi, March e neamț get-beget, așa că, recunosc, n-am priceput de ce scriitorul nu i-a dat un nume german, dar de deranjat nu a fost cazul, căci prefer oricând un nume ușor de pronunțat chiar și cu vocea minții decât cine știe ce alipire de consoane care mi-ar fi fracturat cursivitatea citirii de-aș fi ajuns să mi-l botez pe erou drept comisarul Moldovan.
Eh, și Zavi ăsta are ghinion, căci nu era tura lui, dar dacă tot i-au stricat somnul și așa ratat, a zis că se bagă, că al său coleg are copii și e greu, spre deosebire de el, care-i divorțat, iar băiatul i-l crește alt bărbat.
Zic că are ghinion pentru că destul de curând i se transmite să o lase mai moale cu investigațiile, să accepte că omul s-a înecat și asta e viața într-o țară condusă de SS. Mai bine-i ziceau să-i dea înainte cu tupeu, că poate se plictisea, dar apoi nu ne-am mai fi ales cu un bestseller la vremea lui. Plus că, cât de ignorant să fii când descoperi că, de fapt, de-o vreme tot mor niște unii care au fost în prima linie a aparatului nazist la momentul de apogeu al nebuniei lor?
Așadar, Xavier March nu se lasă intimidat, mai ales că începe să-l râcâie și niște întrebări, că prea e totul perfect în țara lui Hitler, de până și Kennedy îi cere prietenia nebunului austriac. Cum ziceam, descoperă treptat că de-o vreme tot mor apropiații celui găsit pe malul lacului, iar SS-ul vine din urmă să-și acopere urmele autoepurării, dar și Zavi, să-l lichideze dacă de vorbă bună nu pricepe.
Evident că n-o să povestesc romanul și care-i miza autoepurării, că n-am făcut asta niciodată, dar pot să spun că e o carte bună, are investigații polițienești, are conspirații, iar Zavi chiar gândește în sensul descoperirii probelor care să-l ducă la aflarea adevărului și nu-și pune tot felul de întrebări retorice despre detalii care sunt relevante doar în imaginația autorilor de romane polițiste.
L-au certat destui pe Robert Harris în recenziile de pe Goodreads, iar eu nu pricep de ce. Are worldbuilding-ul obligatoriu pentru o istorie alternativă, augumentat suficient în raport cu faptul că Hitler a câștigat războiul, după cum are și personaje credibile, mai ales cel al lui Xavier March. Eroul principal nu apare din senin, are și el istoria lui, are traumele lui, are prezentul deloc simplu și care, așa cum se va dovedi, îi distruge atât viața profesională, cât și cea personală.
Tot despre Xavier March, aș zice că, în general, personajele polițiști sunt indivizi solitari, divorțați, disfuncționali în relațiile interumane care nu au legătură cu profesia. Tocmai de aceea, descrierea aceasta mi se pare una dintre cele mai convingătoare, care m-a tulburat după ce m-am oprit asupra ei și am trecut-o prin filtrul intim al profesiei mele:
“And there was something else, the instinct that propelled him out of bed every morning into each unwelcoming day, and that was the desire to know. In police work, there was always another junction to reach, another corner to peer around. (…) It kept him going, his blessing or his curse, this compulsion to know. And so, in the end, there was no choice.”
Și dacă tot am pus câteva rânduri din carte, mai pun câteva care, din nou, m-au nimerit la modul personal, amintindu-mi de anii din Academia de Poliție: aceleași sentimente de prizonierat și umilire izvorâte mai ales din spațiile de locuit și din comportamentul instructorilor. Dacă m-au ajutat? poate mă întrebați. Probabil că da. Cu asta mă consolez.
“The same institutionalised smell, of polish and disinfectant and boiled food. The same ugly concrete blocks of buildings. The same high walls and patrols of guards. Like a KZ, the Sepp Dietrich Academy was both huge and claustrophobic; an entirely self-enclosed world.”
Cum am citit cartea direct în limba autorului, nu prea pot aprecia dialogurile dintre personaje (raportat la cum vorbesc personajele scrise de autorii români sau cum ar fi sunat traduse în limba română), nu după mii de ore de filme americane, dar aș spune că vorbesc bine, nu-s siropoși sau pretențioși.
Sigur, Harris nu s-a putut abține să nu bage în poveste și o idilă fără noroc între personajul principal și, cine alta?, decât o americancă, pentru că americanii salvează întotdeauna situația. Măcar în filme și cărți, și tare mi-e că numai acolo mai nou.
Chiar și așa, mi-a plăcut alegerea personajului americancei și mai ales a rolului ei de jurnalist. Nu știu, o fi slăbiciunea mea pentru meseria asta, dar întotdeauna mi-au plăcut romanele în care sunt implicați jurnaliștii de investigație, că au doza aia de curaj la limită cu prostia, curaj care nu poate răspunde la întrebarea Așa, și pentru ce?, însă ce mai contează o întrebare fără răspuns când scop e atât de nobil: afirmarea realității.
“ ‘What do you do’, he said, ‘if you devote your life discovering criminals, and it gradually occurs to you that the real criminals are the people you work for? What do yo do when everyone tells you not to worry, you can’t do anything about it, it was a long time ago?’
She was looking at him in a different way. ‘I suppose you go crazy. ‘
‘Or worse. Sane.’ ”
Și, uite, Harris s-a ținut și de glume, pentru că și asta e o metodă, poate chiar printre cele mai bune, să vorbești despre un sistem opresiv fără simți amar în gură de fiecare dată:
“ ‘Warning! Do not open a parcel unless you know its contents!’ A good joke. A maxim for every German policeman. Do not open a parcel unless you know its contents. Do not ask a question unless you know the answer.”
Închei cu citatul ăsta și zic și eu ca rapidiștii: suntem peste tot acasă!
“Not far from the hotel, north of Unter den Linden, was a all-night pharmacy. It was owned, as all businesses were, by Germans, but it was run by Rumanians – the only people poor enough and willing enough to work such hours.“
