Caserole

Nu știu de ce m-a ales pe mine. M-am întrebat și eu de foarte multe ori în ultimele zile.

Nu ne știam, nu avem nicio cunoștință comună și nici n-am trecut vreodată prin aceleași locuri. Cred că unele lucruri se întâmplă în viață pur și simplu, fără nicio planificare. Totul e hazard. Și, da, mă rog, mai sunt și situații precum cea a domnului Sava.

Sunt o pasăre de noapte din aprilie și până în octombrie, apoi, de parcă m-ar reseta cineva, mă transform într-un alunar și-mi vine să hibernez până se duce și ultima zi de răcoare. Problema e că nu pot dormi. La început, reușesc să adorm cu leacuri băbești, dar pe la jumătatea lui decembrie sunt nevoit să iau pastile. De alea pe rețetă verde. Am început cu detaliul acesta despre mine nu întâmplător. Cred că domnul Sava m-a ales pe mine pentru că știa că nu dorm și că, trebuind să-mi ocup timpul cu tot felul de lucruri, nu-l voi refuza.

A început totul cu o scrisoare. E aproape de neimaginat ce senzație trăiești când primești o scrisoare zilele astea. Mă întorsesem acasă după trei zile de colindat coclaurile întinse pe toate cele trei județe care-l înconjoară pe al nostru. Sosisem vineri dimineață după o noapte lungă de condus. Îmi terminasem treaba foarte târziu în seara precedentă, dar nici n-am mai vrut să dorm la pensiune. Or fi pensiunile astea considerate opțiuni turistice, însă au ceva deprimant în ele. Nu știu, poate că e din cauza mobilierului și a obiectelor din cameră care îți dau senzația că ești în vizită la o cunoștință care nu se bucură de prezența ta, numai că are nevoie de banii tăi. Ai impresia că dormi în patul copilului care din cauza ta e nevoit să se mute cu părinții, în timp ce așternuturile au miros de detergenți ieftini. Să nu mai zic când treci pe holuri către camera ta. Gazdele se prefac că nu te văd, se comportă normal, dar simți în ceafă că-ți numără pașii.

M-am bucurat nespus când am oprit pe locul meu de parcare de acasă și m-am grăbit să-mi iau lucrurile împrăștiate prin mașină. Dacă nu le-aș fi arucat toate grămadă, n-aș fi fost nevoit să cotrobăi apoi după chei și, astfel, să-mi cadă ochii pe cutia poștală. Am scos hârtia, am despăturit-o și, cum ziceam, m-a cuprins o stare de agitație incredibilă. Eram invitat la poștă să ridic o scrisoare! M-am întors pe câlcâie, am trântit geanta înapoi în portbagaj și m-am grăbit la poștă, mai ales că vinerea au program scurt.

N-am deschis scrisoarea până nu m-am întors acasă. Mă tot uitam la ea. Eram aproape speriat. Mă gândeam că poate-i un plic cu antrax, cum s-a mai practicat. Nu credeam că mi-am atras asemenea antipatii, și totuși lumea e plină de nebuni. Mi-am făcut o cafea, am deschis geamul, mi-am aprins o țigară și am rupt plicul. Numele și adresa expeditorului nu-mi spuneau nimic și, așa cum aveam să aflu mai târziu, adresa nu-i aparținea, oricum, domnului Sava. În schimb, domnul Sava se semnase cu propriul nume.

Erau cinci sau șase foi scrise de mână. Lizibil și curat. Câteva greșeli de ortografie, cratime și virgule, din ce-mi amintesc. Se vedea că omul scrisese așa cum ar fi povestit, cu pauze dramatice pentru efect. Singurul inconvenient la citire era că rândurile păreau gata s-o ia la vale. E obositor să citești un scris de mână când rândurile nu-s drepte.

Domnul Sava a fost șofer pe autobuz. S-a angajat la Regia de Transport la doi ani după ce și-a obținut carnetul de conducere, cum era pe-atunci. A condus 45 de ani pe toate liniile din oraș, dar cel mai mult i-a plăcut să conducă Expresul 7, care a fost mereu un autobuz lung, cu burduf la mijloc. Trebuia să fie un autobuz lung, pentru că Expresul 7 traversa orașul de la nord la sud și ducea oamenii la Fabrica de Mase Plastice. Domnul Sava a iubit să fie șofer pe linia asta pentru că într-una dintre primele curse pe care le-a făcut la volanul unui DAC 117 a cunoscut-o pe viitoarea doamnă Sava. N-a fost ca-n filme întâlnirea, în sensul că ea nu fusese pe punctul de a pierde autobuzul, iar domnul Sava, observând-o în retrovizoare cum alerga disperată, a așteptat-o încă zece secunde, după care i-a deschis, anume, doar ușa din față, din dreptul șoferului. Nu, domnul Sava a observat-o într-o seară. O domnișoară scundă, cu părul bucle, castaniu, pe care și-l îngrămădea sub o bonetă roșie, ce nu se potrivea cu hainele terne ale muncitorilor din fabrici. A aflat mai târziu că doamna Sava purta boneta aia roșie ca un afront la adresa regimului. O ținea într-o parte, pe dreapta, și avea grijă să i se vadă fruntea, mai ales că-și ținea postura fermă, cu umerii trași înapoi.

A trecut ceva timp până și-a făcut curaj s-o abordeze. Dimineața era destul de mare aglomerația, dar la ieșirea din schimbul 2 oamenii se împrăștiau altfel către case. Domnul Sava a urmărit-o câteva seri și a intrat cu ea în vorba când ei i s-a agățat plasa de rafie într-un panou de carton din autobuz. Cineva șterpelise un șurub de prindere, iar colțul panoului flamba în rama metalică. Cum avea să afle mai târziu, viitoarea doamnă Sava era uneori împiedicată, ca orice visătoare cu ochii deschiși, ceea ce a reprezentat norocul acestuia. I-a desprins mânerul agățat de colțul panoului și a observat în plasă o caserolă. Probabil că ea a mulțumit prea grăbită, căci domnul Sava, surprins, n-a găsit altceva mai bun de spus decât s-o întrebe de unde are caserola, întrebare care n-a făcut decât s-o sperie pe fata cu bucle castanii. Evident, caserola era furată din fabrică, de unde și reacția ei. Domnul Sava n-a dezvoltat prea mult cum au decurs lucrurile mai apoi, dar s-au căsătorit imediat după ce doamna Sava a terminat facultatea de chimie și a primit post tot în Fabrica de Mase Plastice. A continuat să fure caserole, însă numai pe cele cu defect, ceea ce, zic eu, nu-i știrbește moralitatea.

Doamna Sava a lucrat în Fabrica de Mase Plastice de la 16 ani. Până când și-a primit postul de inginer, a fost pe rând de toate, de la femeie de serviciu la CTC. A avut-o o carieră lungă și domnul Sava era destul de sigur că în cei treizeci de ani munciți la Mase Plastice, soția lui a împărțit atât de multe caserole în stânga și în dreapta că ăsta trebuie să fi fost unul dintre motivele pentru care au închis fabrica. Nu mai aveau cui să le vândă.

Domnul Sava era convins că Fabrica – și aici a scris-o cu F mare – și-a luat tributul în ceea ce o privea pe soția sa. N-avea nicio dovadă și probabil pe vremea aia era și imposibil de demonstrat așa ceva, însă nu avea nicio remușcare când afirma că din cauza Fabricii n-au putut avea copii. Era convins că toate substanțele acelea chimice la care se expunea soția sa au afectat-o. Ce l-a făcut să fie așa vehement în concluzia sa a fost tocmai faptul că, la un moment dat, când era deja limpede că n-o să poată avea copii, chiar doamna Sava a renunțat să-l mai contrazică. Nu știu ce să spun, așa o fi fost, dar poate că femeia se și săturase și preferase să-i dea dreptate, dacă asta avea să-l oprească pe domnul Sava.

Mai mult sau mai puțin, au acceptat soarta și au învățat să trăiască și așa, doar unul pentru altul. Domnul Sava avea un nepot din partea singurului său frate. Nepotul a fost primul pe ramura de Sava care a ajuns la facultate, la Drept chiar. Bineînțeles că domnul Sava s-a comportat ca un tată de rang secund și l-a ajutat cum a știut el pe băiat ca acesta să termine cu bine facultatea. Cel mai greu i-a fost tânărului după ce-a luat examenul de barou și niciun avocat nu voia să-i dea semnătura pentru definitivat. Domnul Sava a intervenit și, după ce-a găsit un avocat dispus să negocieze, s-a dus în cabinetul individului și i-a pus pe birou două caserole cu bani. Treaba e că aveau atât de multe caserole în apartament și în casa de la țară, încât le găsise tot felul de întrebuințări.

Probabil că v-ați putut da seama despre ce fel de om a fost domnul Sava. Sigur, bătrânețea și supărările i s-au cățărat pe umerii lați și l-au gâbit, dar tot e limpede că a fost genul de bărbat care, la o adică, putea să tragă cu mâinile DAC-ul 117. Eu așa mi-l imaginez, ca pe-un tip care-ar fi participat la World's Strongest Man fără probleme.

În ultimele luni de stagiatură ale nepotului, avocatul pentru care acesta lucra s-a sucit. Voia încă două caserole. A fost pentru prima dată când domnul Sava a lovit autobuzul pe care-l conducea, atât de mare i-a fost supărarea. A încercat să găsească altă soluție decât banii, dar stresul îl apăsa pe nepotul său prea tare și n-a avut de ales. Îl prezenta pe băiat ca Radu al său și, chiar dacă nu era sânge din sângele său, suferea ca și cum ar fi fost.

Doamna Sava suferea și ea, dar poate nu atât de tare, pentru că le avea pe-ale sale. Se părea că omul ei avusese dreptate. Analizele ieșiseră rău, iar doctorul i-a spus că nu e sigur și a trimis-o la un coleg de-ai săi. A ascuns toate actele medicale în niște caserole, de parcă așa ar fi putut ține cancerul pe loc. A tăcut când domnul Sava i-a spus că n-are de ales și trebuie să plătească pentru Radu. Norocul ei a fost i-a cerut el alte două caserole, așa că a avut timp să mute documentele de la spital în niște caserole mai dosite.

Domnul Sava găsise alt avocat, un bețiv notoriu, dar mai puțin hulpav. A pus banii în cele două caserole mai mici și l-a ajutat pe Radu să-și obțină semnătura de avocat definitiv. Nepotul l-a căutat pe fostul avocat ca să-l anunțe că își făcuse un scop în viață din a-l învinge în orice proces l-ar fi întâlnit, chiar dacă ar fi trebuit să apere și-un criminal. Nu știu cum arată acest Radu, însă dacă seamănă măcar pe-un sfert cu domnul Sava, atunci poate că e mai bine că nu s-a mai întâlnit cu avocatul celălalt, pentru că sunt convins că l-ar fi scuturat bine. Îmi pare rău, dar gândul ăsta e puțin amuzant în lumina evenimentelor de acum.

După stresul cauzat de definitivatul lui Radu, domnul Sava a aflat și de cancerul soției. Din nou, nu pot decât să-mi imaginez, însă cred că ditai omul a primit vestea ca pe-un uppercut la ficat. Am făcut puțin box în adolescență și lovitura asta e teribilă. Te lasă fără putere pe loc, chiar dacă tu îți dorești să-l distrugi pe cel care te-a prins descoperit. Mă gândesc că așa s-a simțit și domnul Sava. Când și-a revenit din șocul care-l transformase într-un copil pentru câteva minute, s-a dus la Fabrica de Mase Plastice ca să-i dea foc. Cred că-și pierduse puțin mințile, dar colosul ceaușist se transformase într-un schelet de beton și rame fără geamuri, abandonat la marginea orașului printre buruieni înalte. S-a potolit cu dezamăgire când a realizat că n-avea nici măcar ce să distrugă.

Doamna Sava a continuat cu analize și vizite la doctori, iar domnul Sava a fost mereu de mână cu ea. Din spusele sale, la propriu, cel puțin până la finalul vizitelor, când o lăsa de mână câteva secunde ca să poată da caserola cu bani doctorului. Vă dați seama cum arăta scena? Ce le-o fi spus oamenilor în halate albe? Și-o fi cerut scuze că în loc de plic avea o caserolă? Îmi place să cred că facea o glumă: Știți, nevastă-mea a lucrat la Mase Plastice, nu la poștă, așa că încerc și eu să scap de caserolele astea cum pot. În fine, cred că a fost o perioadă foarte grea. Radu, diagnosticul soției, doctorii. Multe caserole, ca să zic așa.

Au fost și zile bune, totuși. Conducea pe toate liniile din oraș, mai puțin pe Expres 7, iar asta i-a dat un sentiment de normalitate. Soția își vedea de tratament și citea mult. Domnul Sava a improvizat o bibliotecă foarte interesantă din caserole, cel puțin așa a susținut în scrisoare. Radu s-a căsătorit cu o doctoriță mică și creață și – aici cred că domnul Sava și-a imaginat – la prima cină în familie, tânăra a purtat o bonetă roșie. Chiar și fără boneta aia, mică și creață sunt trăsături suficiente ca domnul Sava să se fi regăsit în nepotul său. Mă văd nevoit să completez iar din imaginație, dar ne-am mira să aflăm că la nunta lui Radu domnul Sava a pus darul într-o caserolă?

Tot în perioada zilelor bune a venit și vestea doctorului că doamna Sava trebuia să mai facă doar o operație și problema cancerului era depășită. Tumoarea nu se dezvoltase și eliminarea ei în mod chirurgical era, mai mult sau mai puțin, o treabă sigură și simplă. Obișnuința tuturor acelor ani nu s-a pierdut. Domnul Sava a dat caserola, evident înainte de operație. A dat mai multe chiar, știți cum e. Trebuie să recunosc că dacă în privința maselor plastice mi-e clar de unde avea atâtea, în privința banilor sunt confuz. Probabil că nepotul i-a întors ajutorul, din ce am văzut pe internet e un avocat foarte bun.

Din păcate, cred că la momentul acela nu era pregătit suficient pentru o luptă atât de grea. Expertizele propuse de nepot n-au convins judecătorul că profesorul chirurg era vinovat de moartea doamnei Sava. Dacă mă întrebați pe mine, a contat numele chirurgului mai mult decât orice probă ar fi putut aduce Radu. Colegiul medicilor l-a apărat pe chirurg până în pânzele albe. Știu că deja vă stă pe limbă, însă tot trebuie s-o spun: corb la corb nu scoate ochii. Cred că dacă domnul Sava ar fi crezut în semne, s-ar fi prins că ceva nu era în ordine în dimineața operației, când soția lui a preferat să plece de acasă către spital fără boneta roșie.

Doamna Sava a făcut și-o septicemie înainte să moară. Nepotul s-a luptat să demonstreze că măcar spitalul era vinovat pentru infecția nosocomială, numai că spitalul era condus de același profesor chirurg. Probabil aici ar fi câștigat dacă spitalul nu ar fi fost apărat de avocatul care n-a vrut să-i dea semnătura pentru definitivat. Domnul Sava a fost convins că băiatul a fost orbit de furie și n-a mai știut cum să-și facă treaba. Nu i-a reproșat nimic niciodată și m-aș bucura dacă nepotul nici n-ar afla vreodată. La ce bun să se gândească tot restul vieții că omul care a crezut atât de mult în el l-a considerat culpabil?

De la Regia de Transport a avut parte de multă susținere. L-au lăsat să conducă până în ultima zi înainte de pensie și, evident, domnul Sava a condus ultima dată pe traseul Expresului 7. N-au raportat nicăieri când a mai lovit de câteva ori autobuzele și inginerul care-i era șef a aranjat cu cine trebuia ca totul să rămână fără urmări. Domnul Sava n-a menționat nimic, dar cred că vremea caserolelor trecuse. Oricum, nimeni nu i-ar mai fi luat banii. În scrisoare spunea că inginerul i-a făcut chiar și actele ca să-l mai țină pe post și după vârsta pensionării. L-a refuzat pentru că mintea nu-i mai stătea la condus.

Domnul Sava a primit cadou de pensionare o machetă de autobuz. Nu DAC 117, însă pentru el a contat foarte mult gestul. I-au oferit și-o diplomă și un soi de tablou înrămat în chedere de troleibuz. Le găsiți pe toate, dacă sunt de interes, într-o caserolă de douăzeci de litri, cu mânere albastre și capac roșu, în casa de la țară, acolo unde s-a retras după pensionare.

Ziceam de Radu că s-a căsătorit cu o doctoriță. Domnul Sava i-a făcut și ei niște rafturi interesante, tot din caserole, pentru cărțile de medicină. Pentru examenul de rezidențiat al acesteia, el s-a mutat înapoi la oraș și a lăsat-o în liniștea casei de la țară să învețe. Când lucrurile au revenit la normal, domnul Sava a mai găsit acolo câteva cărți de medicină generală. S-ar fi bucurat dacă ar fi găsit măcar o carte și despre mase plastice, pentru că în șopron avea mai multe caserole decât ar fi avut nevoie un oraș întreg. Se săturase să tot facă din ele rafturi pentru cărți și ar fi vrut să știe cum să modeleze plasticul ăla în alte forme. Abia atunci și-a dat seama că soția lui citea doar povești și nimic din lumea concretului, ceva pe care dacă pui mâna să-l poți simți între degete. Ca o caserolă, de pildă.

Domnul Sava n-a citit mult la viața lui. Îi plăceau lucrurile concrete, tehnice. Dacă tot era să fi citit o carte, măcar să-l fi ajutat să folosească la ceva cunoștințele dobândite. A încercat să facă niște experimente cu caserolele, să le topească, să le înmoaie și așa mai departe. Tot ce-a aflat era ceva ce știa demult: plasticul arde cu fum înecăcios.

Forța nativă e un atribut care nu se pierde ușor, nici măcar cu trecerea timpului și nici prin suferință. Domnul Sava avea suficientă putere să facă orice și-ar fi dorit. Bănuiesc că era ros de durere, totuși. Și cred că pe el durerea asta l-a întărit.

Radu și soția lui au trecut pe la casa de la țară să recupereze cărțile de medicină uitate și domnul Sava a ascuns una dintre ele. Se poate să se fi simțit rușinat de gestul său, dar nu voia să dea niciun indiciu. Cât timp a studiat cartea palmată, și-a zis că ar putea să vândă din caserole. O revistă de Lidl l-a pus la curent cu prețul acestora. Le-a băgat în toate magazinele sătești din județ. Fără acte, desigur, dar nu cred că vă interesează o combinație cu caserole. De fapt, primele caserole le-a vândut veterinarului din sat, care le folosea să transporte în ele leșurile până la crematoriu.

N-a precizat cât a durat să scape de caserole, dar nici el nu se grăbea prea tare cu studiul cărții de medicină.

Cam atât a povestit domnul Sava în scrisoare. Desigur, a zis că restul poveștii aveam s-o aflu pe parcurs, doar să fiu atent. Trebuie să recunosc că am fost destul de dezamăgit. Păi, ce fel de poveste e asta domn Sava? Mi-am zis atunci că e un pensionar plictisit care tânjește după atenție și care mi-a zărit numele pe undeva și i s-a părut că aș fi curios de caserolele lui. Drept urmare, nu mi-am bătut capul deloc și, după vreo lună, aproape uitasem de domnul Sava.

Am primit primul indiciu prin curier. O caserolă. Ce surpriză, nu? Îmi pare rău, n-am vrut să-mi dau ochii peste cap, dar așa am reacționat atunci. Am trântit-o pe masa din bucătărie și mi-am văzut de treabă. Adevărul e că îmi pierdusem interesul, chiar dacă primisem caserola. Am mutat-o prin bucătărie dintr-o parte în alta pentru că mă încurca și aș fi aruncat-o la gunoi dacă nu mi-aș fi spus că poate e un cadou, de fapt, de la domnul Sava, care fie își cerea scuze pentru că mi-a pierdut timpul, fie îmi mulțumea că i-am citit scrisoarea. Am spălat-o într-o dimineață ca să pun niște mâncare în ea.

Știam că doamna Sava luase din fabrică doar caserole cu defect și, inițial, am crezut că punctele împrăștiate aiurea de pe fundul recipientului erau vreo eroare de producție. Abia când am vrut s-o închid am văzut că mai avea un defect la una dintre clapetele capacului, iar defectul ăsta părea mai probabil decât punctele pe care le observasem. Am scos mâncarea, am spălat caserola și m-am uitat iar pe fundul caserolei. Domnul Sava găsise o metodă să se joace cu materialul plastic.

Mi-am bătut puțin capul până mi-am dat seama că era un mesaj scris în Braille. Domnul Sava avea chef să fim ca cercetașii. L-am descifrat și m-am ales cu o adresă, o stradă din centru, nu departe de biroul meu, unde toate imobilele de patrimoniu sunt ocupate de afaceri în domeniul legal. Am citit plăcuțele prinse pe pereții de la intrare în curtea adresei și m-am întrebat de ce m-a trimis domnul Sava acolo.

Uneori ai inspirație, instinct, voi știți foarte bine asta. Am ridicat capacul tomberonului galben și am găsit acolo o caserolă cu un rest de ceva moale, înfoliat în staniol. N-am desfăcut acel ceva pentru că observasem deja punctele de pe fundul caserolei. Altă adresă. Cum domnul Sava avea chef de joacă și reușise să-mi recâștige atenția, m-am urcat în mașină și m-am îndreptat către noua locație, un magazin alimentar de lângă Facultatea de Drept, în Complexul Studențesc.

L-am întrebat pe arabul care vindea acolo dacă avea caserole și mi-a făcut semn cu degetul către rafturi. Am luat toate caserolele, care erau băgate unele într-altele, și i le-am înșirat pe tejghea. Pe fundul uneia, în exterior, era lipit un dreptunghi alb, foarte asemănător cu o etichetă. Am cumpărat caserola și m-am întors la mașină să pot citi fără să mă sâcâie privirea deranjată a arabului.

Domnul Sava terminase de citit cartea de medicină și se împrietenise într-o oarecare măsură cu veterinarul din sat. S-a întors în oraș când a trebuit să-și fac o procură specială, dar n-a zis pentru ce. Probabil că asta ar fi fost scuza lui, însă domnul Sava a scris foarte clar că venise să-l omoare pe avocatul care-i retrăsese semnătura lui Radu și care mai și apărase spitalul în procesul morții doamnei Sava.

L-a abordat din spate și abia când avocatul s-a întors a putut domnul Sava să vadă că era cu cel puțin un cap mai înalt decât el. Nu mai dăduse un pumn din tinerețe și nu se putuse hotărî dacă să-l lovească cu pumnul ori cu palma, pe care oricum o avea grea ca o lopată. Până la urmă, i-a dat o palmă atât de tare că a simțit imediat o arsură în buricele degetelor și s-a întrebat dacă nu cumva i-a rămas un strat de piele pe obrazul avocatului, care, bineînțeles, s-a făcut grămadă la picioarele sale. L-a scos din curte pe undeva printr-un gang și l-a băgat pe bancheta din spate. L-a mutat în portbagaj abia după ce a ieșit din oraș.

Domnul Sava n-a fost foarte grafic, însă a fost tehnic. A explicat cum, după ce l-a omorât pe avocat în fostul grajd al casei de la țară, l-a tăiat bucăți. Se aștepta să nu fie la fel ca dezmembrarea leșurilor veterinarului și cică abia când a ajuns la glezna piciorului stâng și-a găsit îndemânarea. Întâi l-a spânzurat de picioare și l-a decapitat, apoi a așteptat cu răbdare să se scurgă sângele într-un butoi în care mai demult cărau apa caldă de la sondă. După ce l-a întins pe o folie mare de plastic, dintr-acelea folosite la solarii, a continuat cu celelalte părți. Domnul Sava a apreciat că i-au trebuit doar vreo cinci ore. Începutul a fost mai greu, cât avocatul era întreg, dar după ce i-a separat capul de restul trupului, a zis că toată treaba se transformase într-o activitate foarte tehnică și, oarecum, fără emfază. De asta s-a și grăbit să termine cât mai repede, să poată lucra cât încă leșul emana căldură. Pe scurt, a umplut o sută patruzeci și șapte de caserole cu avocat: cap, brațe, antebrațe, palme, etc., etc. Știți voi mai bine.

Trebuie să ai și noroc când te apuci să faci chestii dintr-astea. Vreau să spun, avocatul n-avea pe nimeni și era de multe ori plecat la procese în alte orașe, așa că nu cred că i-a simțit cineva lipsa la început. Am văzut că abia acum de două zile a fost pus pe lista persoanelor dispărute.

Pe profesorul chirurg l-a prins pe digul Timișului, undeva în câmp, acum două zile, când s-a anunțat și dispariția avocatului. Lipsa doctorului a fost remarcată rapid. În presă s-a scris că e posibil să fi căzut în râu în timp ce pescuia. Recordul scafandrilor, care până la chirurg îi găsiseră pe toți cei înecați, a fost stricat de domnul Sava, dar cred că n-ar trebui să se pună de vreme ce nu aveau cum să găsească ceva ce nu era în apă.

De data asta, domnul Sava nu mi-a mai trimis o caserola cu mesaj în Braille. Suntem în momentul în care tocmai terminasem de citit scrisoarea despre omorârea avocatului și dezmembrarea acestuia. Când am auzit la știri că profesorul chirurg a dispărut, înecat în Timiș, am știut că e mâna domnului Sava. Mi-a fost limpede că nu l-a îmbrâncit în apa râului. După ce-i făcuse avocatului, eram convins că mai are niște caserole.

Ca atare, m-am dus la spital și, pentru că nu-mi sărea nimic în ochi în agitația de acolo, l-am mituit pe paznic să mă conducă la biroul profesorului. Am așteptat vreo oră pe holuri, neștiind ce să fac mai departe. Aș fi părut nebun să anunț faptele domnului Sava. Aveam două caserole și o scrisoare de mărturisire.

Norocul ține și cu nebunii, asta e una dintre concluziile mele. Au venit doi domni la ușa biroului pe care-l pândeam fără idei și fără speranță. Îmbrăcați în civil, însoțiți din o doamnă în halat alb, au pătruns în birou și, pentru că au lăsat ușa deschisă, am putut să văd că au făcut câteva fotografii. Și-au pus apoi niște mânuși chirurgicale și au căutat printre lucrurile profesorului. Trăgeam cu ochiul ca un voyeur, cu nesimțire, și inima mi-a luat-o razna când am văzut pe marginea unei vitrine o caserolă. Domnii erau cam descumpăniți. Se vedea că niciun indiciu nu le sărea în ochi. Până la urmă au luat laptopul și l-au pus într-un plic mare și gros din hârtie. I-au zis femeii în halat că-l iau pentru orice eventualitate. Au plecat discutând și au uitat să mai încuie ușa. Vă rog, vă rog, nu vă uitați așa la mine. Da, am intrat, mi-am pus și eu o pereche de mânuși dintr-o cutie de pe marginea unei măsuțe și am ridicat capacul caserolei. Am fotografiat punctele de pe fundul acesteia și am lăsat totul la fel cum a rămas după plecarea domnilor.

Am descifrat mesajul în mașină, tremurând și plin de adrenalină. Domnul Sava mă trimitea la o altă adresă.

Fabrica de Mase Plastice e un loc sinistru și-n mijlocul zilei. Cred că nu mai e nimic de furat din ea de nu mai există nici poartă, nici gard împrejmuitor. Doar o întindere imensă de clădiri conectate care mie-mi seamănă cu carcasa unui mamut. Beton, ferestre fără geamuri, scări de incendiu ruginite, coșurile de fum mâncate de ploaie și arse de soare, pasarele din care au rămas doar niște bare subțiri de metal, coridoare întortocheate ca un sistem vascular. Și mai sunt toate gunoaiele alea de acolo, al căror miros nu l-am simțit decât după vreo jumătate de oră, ca și cum bălăriile înalte nu voiau să dea drumul izului.

Am intrat în fabrică pe o ușă de lemn scoasă din balamale doar pe jumătate. Am mers pe niște holuri înguste, placate cu faianță, și pe jos se vedea că cineva mai trecea pe acolo din când în când și, cu excepția domnului Sava, pentru cine știe ce motive. M-am luat după urmele făcute de alții și am ajuns într-o hală cu tavan extrem de înalt și găurit din loc în loc de lipsa ferestrelor din acoperiș. Vă spun detaliile astea ca să puteți identifica mai ușor locul, dar, dacă e obligatoriu, vă însoțesc. În mijlocul halei e o cameră, probabil a fost vreun birou pentru că înăuntru e o masă de lemn. Pe masa asta de lemn am găsit o caserolă fără capac, iar în interiorul ei o coală A4 cu scrisul domnului Sava, scris pe care l-am recunoscut pe loc. N-am atins nimic, vă asigur. M-am aplecat cu laterna telefonului și am citit doar.

Dezmembrarea chirurgului a început cât acesta era încă viu. Inconștient, dar viu. Domnul Sava a scris că individului i-a sărit leșinul când a început să-i taie încheietura mâinii stângi. A leșinat din nou când i-a desprins-o de tot de antebraț și i-a arătat-o. S-a mai trezit din leșin o dată, când îi amputa una dintre glezne, apoi a murit, iar domnul Sava a fost convins că profesorul a făcut infarct, pentru că fața i-a împietrit în câteva secunde într-o figură înspăimântată. În scrisoare e descris întreg procesul. Chirurgul a fost ceva mai mare decât avocatul, așa că domnul Sava a umplut două sute trei de caserole cu părți omenești. N-a spus nimic de locul în care l-a tranșat, însă bănuiesc că s-a întâmplat tot în fostul grajd al casei de la țară. În schimb, a scris că a șters toate urmele, ori cel puțin așa crede, dar dacă totuși veți găsi ceva, el vă consideră profesioniști și n-are niciun merit. A scris că nu vrea să vă facă viața ușoară, însă n-a avut timp să învețe așa cum și-ar fi dorit cum se taie un om în bucați. Și ca să vă demonstreze lucrul ăsta, a ascuns cele trei sute cincizeci de caserole prin toată Fabrica de Mase Plastice.

Domnul Sava a mai scris că așa cum toate probele indubitabile pe care le-a avut el n-au contat la nimic în cazul soției sale, tot așa nu ar trebui să conteze nici trei sute cincizeci de caserole cu părți omenești pe care nu sunt amprente. El crede că nici scrisorile astea nu sunt cine știe ce probe, pentru că pot fi imaginația unei minți bolnave, chiar dacă sunt pline de detalii. E de părere că un procuror foarte bun, și nu are dubii că acest caz nu va ajunge pe mâinile celui mai bun procuror din Timișoara, se va gândi că toată operațiunea asta nu are cum să fie opera unui pensionar. Povestea asta poate fi cel mult asumarea meritelor unui criminal.

O să vedeți și voi scrisoarea. La final a mai scris că toată istorisirea asta l-a consumat psihic foarte tare și că pe când voi da eu fuga să spun tot ce-am aflat, el va fi deja pe fundul Begăi.

Mă gândesc că tot poate fi considerat autorul crimelor, nu? S-o fi crezut domnul Sava mai deștept ca Poliția și Parchetul, dar cui îi mai pasă acum, dacă-i înecat pe fundul Begăi, de vreo condamnare post-mortem? Bine, să nu vrea nepotul să-i apere memoria.

*

Virgil își bea cafeaua în bucătărie și fumează lângă hotă. E prea frig să deschidă geamul. La redacție nu are nimic de făcut, așa că a sunat-o adineori pe Alina Sava să meargă mai repede la o ședință de terapie. Stinge țigara și, când iese din bloc, e pe punctul să dea peste curier. E curierul din cartier, i-a adus atât de multe colete încât se știu deja după numele mic. Ia coletul ușor și se urcă în mașină, apoi îl desface fără nicio grabă. Pe fundul caserolei scrie: