Nici măcar n-a apucat să apese butonul cafetierei. Degetul i-a rămas suspendat în dreptul ovalului cu led roșu, de parcă în loc de unghie avea un pol magnetic respins de aparat. Vocea șefului a trecut de cadrul ușilor duble ale biroului, a străbătut încăperea pătrățoasă, peste capetele a doi colegi, a intrat în biroul său și i-a zgâriat timpanele. Apoi, pentru câteva secunde, ar fi putut jura că-n măruntaiele sale avea o cuvă.
Și-a amintit că trebuie să respire. Copiii sunt cei mai buni profesori, iar treaba cu respiratul o citise într-o carte de parenting, unde, indiferent de situație spunea autorul, totul trebuie să înceapă cu o respirație.
Așa că a învins polul magnetic imaginar și a apăsat butonul cafetierei. Și-a mai amintit unde era și ce făcea acolo. Dacă ar fi existat o urgență, ar fi aflat deja. Urgențele se anunță singure, plutesc în aer, se simt dinainte să fie articulate. Tonul șefului era mereu așa, dar când totul e urgent, nimic nu e urgent.
Cafeaua a început să curgă în borcan prin filtrul de hârtie. Mirosea a ars, iar asta însemna că apa se încălzise mult prea tare. Cafetiera trebuia înlocuită de ceva vreme, dar e unul dintre totemurile pe care și le-a adus de la fostul loc de muncă. Refuza să accepte că își pierduse magia.
A desfăcut două căpăcele cu lapte pentru cafea, a umplut cana pe jumătate și a amestecat bine, cât să nu se simtă amăreala. Scaunul era acolo, la doi pași. Voia să se așeze și să-și bea licoarea în tihnă, să nu se gândească la nimic, să privească în gol pe fereastră la ramurile copacilor retezate primăvara trecută la ordinul șefului. Păsările care le ocupau nu mai erau acolo. De înțeles, și-a spus, era iarnă, erau în țările calde. Doar ciorile rămaseră. Ciorile și vocea aceea care încă aștepta un răspuns.
Sorbind din cană, a trecut prin biroul dintre al său și cel al șefului. Frânturi din acea chemare de adineori probabil rămaseră agățate în neoane, pentru că ambii colegi păreau adânciți în muncă. Știa foarte bine că nu munceau. Se prefăceau doar ca să nu fie martori la orice ar fi urmat.
Și n-a urmat nimic. Discuția a fost rapidă și, desigur, nu exista nicio urgență, așa că s-a întors curând la scaunul răbdător, și la fereastră, și la crengile ciuntite de muncitorii necalificați care tăiaseră grăbiți, fără discernământ.
Cuva dispăruse, dar asta nu însemna că nu era acolo. Uneori reușea s-o facă să dispară complet, însă nu și astăzi. Vocea s-a auzit din nou. Sunetul a parcurs același traseu dintre lumea ei și lumea din care se auzea zi de zi acea voce. Ultimele silabe se agățaseră de cele de dinainte și atârnau. Nu mai era mult și-aveau să-i zgârie scalpul, să-i facă pielea să sângereze ca sfârtecată de unul dintre cioturile crengilor de dincolo de ferestre.
”Avem de lucru”, îi rânji în față, cu dinții lați, ca de cal, cu toată gura sa scheletică. ”Noroc că mai dau eu telefoane și mă interesez. V-am adus aici pentru experiența voastră, pentru relațiile voastre, dar tot eu trebuie să mă ocup. Uite, ia hârtia asta. Ai adresa unde trebuie să mergi. Grăbește-te până nu termină ăia, că apoi tot la mine vii să trag sfori ca să te lase să intri.”
A ieșit din clădire și a aruncat bilețelul galben. Ura bilețelele galbene.
Drumul până la adresă l-a parcurs cu mintea în altă parte, așa că nici nu și-a dat seama cum a ajuns în fața casei. Echipajul de poliție tocmai plecase, semn că momentul celor gură-cască trecuse. Din bord a tras o pereche de cipici albaștri, o pereche de mânuși chirurgicale albastre și o mască albastră.
”Salut, Moni!”
”Salut, Olga!”
”Ne vedem cam des, nu?”
Șefa Criminalisticii a clătinat din cap, dar, în realitate, n-avea nicio părere.
”Poți să-mi spui despre ce e vorba?”
”Suicid.”
”Cum?”
”Pastile. Așa zice legistul. Zice că n-are niciun dubiu. Într-adevăr, nu am găsit
pe corp urme de violență.”
”Ce pastile?”
”Asta o să aflam de la autopsie, Olga.”
”Păi nu-i cutia pe-aproape?”
”Ntz. E doar o cutie dintr-aia albastră, în care îți organizezi pastilele, știi?”
Olga a dat din cap și s-a uitat prin încăpere. Mortul avea un ochi deschis pe jumătate, iar fața îi era tumefiată, probabil din cauza pastilelor. Șefa Criminalisticii ceruse să fie mutat cadavrul înapoi pe pat, așa că doi dintre subalterni au apucat cadavrul și l-au întins peste plapumă, așezându-i capul pe perna pufoasă, cu pene de gâscă. Într-un moment pe care Olga nu l-a prins, unul dintre polițiști a coborât și jumătatea de pleoapă înțepenită. Mortul părea că doarme și că visează ceva urât, un coșmar cu gândaci de bucătărie care ies dintr-un radio vechi sau un vițel cu gura căscată, deasupra căruia roiesc muște imense, verzi. Așternuturile moi au primit trupul pentru ultima dată și, de parcă voiau să-l țină acolo, l-au absorbit în moliciunea lor. Abia atunci a realizat Olga cât de mic și stafidit era acel corp.
”Auzi, Moni? Dar e un bărbat sau o femeie?”
”Asta am întrebat și eu când am ajuns aici. Unul de la Ordine Publică mi-a zis
că-i bărbat, chiar. Femeie. E femeie.”
Olga a dat din cap din nou. Nu avea energie pentru alt fel de reacții. Îi era greu și să vorbească, dacă ar fi fost să fie sinceră cu ea.
”Mă duc să fumez o țigară până terminați voi. Ai idee cât mai durează?”
”O jumătate de oră. Chiar mai puțin, dacă ar veni o dată boii ăia de la pompe
funebre. Mereu aștept după ei.”
Un sfert de oră mai târziu, o dubiță neagră s-a oprit în mijlocul străzii, iar pasagerul de lângă șofer căuta din priviri ceva. Când a dat cu ochii de Olga, a recunoscut-o imediat, așa că i-a zis ceva celui de la volan, după care dubița s-a urcat de jumătate pe pământul tare de la marginea șoselei, între doi copaci goi.
”Cred că am nimerit bine, nu?”
”Da”, a dat Olga din cap.
”Nu cumva ești rudă, nu?”
”Nu”, apoi i-a urmărit cum au scos targa, cum au rupt un sac negru dintr-un sul
care era pe terminate și, în general, cum se comportau cu foarte multă naturalețe.
Și-a aprins încă o țigară și a fumat-o cât a putut de încet. Atât de încet că a ajuns la filtru tocmai când zăngănitul tărgii anunța că toată lumea se pregătea de plecare.
”Scena îți aparține”, i-a zis, zâmbind, șefa Criminalisticii când a pășit din curte
pe trotuar.
”Nu rămâne nimeni cu mine?”
”Nu-ți las oamenii mei. Pot încerca să chem înapoi patrula de Ordine Publică,
dar s-ar putea să aștepți mult și bine.”
”Păi și cum facem?”
”Păi hai să facem așa: noi ne cărăbănim că avem și altele de făcut, tu-ți vezi de treaba ta și la final vii cu hârtia s-o văd. Dacă bate cu a mea, ți-o semnez. Și ca să vezi ce fata faină mi-s, îți zic că pentru mine raportul e clar: suicid, fără urme de violență, fără urme de răvășire, fără lipsă bunuri. Dacă așa constați și tu, e super! Cheia e pe masa din bucătărie, să nu uiți să încui când pleci. Auzi? Dar nu vrei tu să bei o cafea la mine la birou? Poți scrie acolo raportul tău. Am făcut fotografii detaliate.”
Olga a scuturat din cap. Simțea o lehamite cleioasă în jurul ei, ca o ceață, și n-avea niciun chef de socializare. Prefera casa pustiită.
”Nu. O să arunc și eu o privire și trec după-masă pe la tine.”
Șefa Criminalisticii a aprobat cu un clipit prelung, apoi s-a urcat la volanul Daciei albe, în care o așteptau deja subalternii.
De cealaltă parte, Olga a intrat în curte și a închis poarta metalică, apoi a pătruns în casă. Spre deosebire de moartea prin crimă, care plutește în aer ca o teroare, ca un spirit necurat din Evul Mediu, moartea prin suicid lasă la locul faptei o slabă senzație de tristețe, ca un gând oarecum important, oarecum deranjant, dar care dispare după câteva clipe de acomodare. Suicidul e albastru, și-a zis ea, ca o revelație, pentru ca apoi să-și dea seama că albastrul pe care-l vedea era doar lumina de afară, filtrată de perdea.
A început să caute așa cum făcea de fiecare dată, cu răbdare și atenție, cu toate că era în interesul ei să n-o facă.
Cea care-și luase zilele cu ajutorul pastilelor avea o asigurare de viață de un milion de euro. Întrucât asigurarea era anulată de suicid, nici nu mai conta cum reușise femeia să aibă o astfel de poliță valoroasă. Ceea ce conta pentru companie era că banii rămâneau în conturile sale. Ceea ce conta pentru șeful Olgăi era că la jumătatea anului avea să primească un procent de 5% din această poliță pentru că Olga și-a făcut bine treaba, întocmind o evaluare care avea aceeași concluzie cu cea a procurorului, poliției și medicului legist. Până la urmă, acesta era rolul ei, să găsească acele mici detalii care făceau polițele nedecontabile, iar sinuciderile erau cele mai simple cazuri.
A scos laptopul și a deschis baza de date cu toate informațiile pe care statul le aduna despre cetățenii săi și pentru care compania de asigurări plătea un abonament lunar obscen.
Singura rudă a femeii era un nepot din partea unei verișoare. Individul făcuse câțiva ani de pușcărie pentru furturi și violență, și fusese eliberat de vreun an. Din câteva clickuri, Olga a aflat că bărbatul fusese amendat recent pentru consum de alcool în spațiul public, dar, în rest, nicio altă informație interesantă. A accesat apoi întreg istoricul medical al femeii și, din câtă medicină învățase din toate cazurile pe care le-a avut de-a lungul anilor, nu se mira că femeia își luase viața.
Curiozitatea a făcut-o, apoi, să deschidă polița de asigurare. Voia să știe cine ar fi fost beneficiarul acelui milion de euro dacă femeia ar mai fi putut îndura puțină boală, puțină durere.
Pe ultima pagină a documentului digital erau trecute mai multe nume. Olga le căută pe fiecare în parte și constată că erau cu toții copii. Femeia ar fi urmat să-și lase banii unor copiii foarte bolnavi, dar și unora foarte inteligenți, însă din familii sărace.
A privit minute bune acele nume și tot ce s-a putut gândi a fost că unii, pur și simplu, au ghinion în viață.
Nevoia unei țigări devenise stringentă, așa că Olga s-a grăbit să termine. A mai dat doar un click pe-un text albastru, din automatism, căci cazul acesta nu avea legătură cu asigurările de locuințe. Schița detaliată a casei i s-a deschis pe ecran, exact ca în filmele SF, într-un plan tridimensional. Niște dungi albastre, îngroșate, i-au atras atenția. Seif.
A fumat țigara privind în gol, către cerul care trecea de la gri la negru, iar când a intrat în locuință a făcut-o cu tot cu mirosul de tutun ars. S-a dus în biblioteca de la etaj, a dat la o parte cărțile, a desprins o placă de PFL cu prețul unei unghii rupte și a dat de o ușă metalică. Era un seif normal, o cutie banală pe care o găsești în hotelurile ieftine.
Un sfert de oră mai târziu, revenită din magazie, un fum de metal încins a obligat-o să deschidă larg fereastra. Găurise cu un burghiu încuietoarea seifului, iar sistemul cedase destul de ușor. Acum, pentru că ușița se depărtase câțiva milimetri din poziția normală, Olga n-a avut de făcut altceva decât s-o tragă spre ea cu vârful degetului. A privit conținutul vreo 30 de secunde, apoi a scos tot, până la ultimul inel din aur. Întâi, a întins toate bijuteriile pe tăblia unui birou, apoi s-a gândit ce-ar fi făcut un hoț. Prin urmare, și-a adus poșeta lăsată pe patul femeii care-și luase viața și a umplut-o. Până la ultimul inel din aur.
Olga și-a mai aprins încă o țigară și a făcut o plimbare prin zonă. Poșeta cu cele cinci kilograme de bijuterii a lăsat-o în roata de rezervă din portbagaj.
După o oră de bobinat pe trotuarele sparte a două cvartale de case, era convinsă că nu exista nicio cameră de supraveghere în zonă.
A intrat în casă și s-a așezat la masa pe care fusese depus, pentru puțin timp, cadavrul acela ca o stafidă. A revăzut în minte scena când șefa Criminalisticii le-a ordonat subalternilor să mute trupul înapoi pe pat.
”Salutare, Moni. Cred că va trebui să vii înapoi la fața locului.”
Discuția a mai durat câteva zeci de secunde, apoi Olga a ieșit la o nouă țigară, în stradă, în așteptarea poliției.
Când a sosit la adresă, șefa Criminalisticii era însoțită de procuror și de șeful de la Judiciar. Olga i-a pus în temă cu descoperirea ei. Le-a arătat planul casei pe laptopul său și i-a condus în biblioteca unde se afla seiful. Oamenii legii erau încruntați, însă după vreo oră le-a trecut supărarea. Procurorul chiar i-a mulțumit Olgăi pentru atenție.
Era ora 17:00 când a parcat în fața clădirii. Șeful o aștepta, chiar dacă toată lumea plecase acasă. A intrat în biroul lui și i-a întins raportul, dar, cum acesta știa deja toată povestea, nu mai era nimic de spus. Tot ce s-a auzit a fost foșnetul foii pe care o așezase deasupra listei cu numele beneficiarilor poliței. Se abținea să nu urle. Bonusul său era istorie. Buzele i se făcuseră albastre.
Olga a deschis ușa apartamentului și și-a trântit poșeta pe măsuța de la intrare. Se simțea la fel de mizerabil ca dimineață. Și o mai durea și umărul.