M-am trezit pe la 3 și ceva cu o senzație de gol în stomac, după ce m-am foit între așternuturile proaspete, schimbate în seara de dinainte. Îmi amintesc mirosul lor care-mi răcorise trupul, dar atunci când m-am trezit, în puterea nopții, n-am mai simțit nimic. Mi-am pipăit fruntea și ceafa, căutând să văd dacă vreo febră se instalase mișelește și-mi făcuse trupul să-și reverse secrețiile apoase peste mirosul răcoros, ca de pădure tânără după o ploaie de vară, al patului. N-am găsit nicio urmă de transpirație, iar perna era uscată și avea acea formă perfectă, înfoiată, ca în reclame.
De obicei, dorm pe partea stângă, cu fața către fereastră. Ocup numai jumătate din pat, o porțiune lată cât umerii mei, cu toate că m-aș putea rostogoli în voie. La 3 și ceva m-am trezit la cealaltă margine a patului, pe spate, având, așa cum am spus, o senzație de gol în stomac. M-am gândit că s-ar putea să fie de la faptul că nu mâncasem de ore bune și mi-am amintit imediat foamea. Totuși, ceva era ciudat, căci se adunaseră deja multe luni de când trăiam din ciugulit. Stomacul mi s-a restrâns și probabil nu e mai mare decât al unui copil de 5 ani, așa că oricât de puțin aș mânca, e suficient să nu-mi fie foame.
Nici nu mai știu de când n-am mai dormit o noapte întreagă. Am învățat deja că nu are niciun rost să mă încăpățânez să adorm la loc după o trezire în toiul nopții. Prin urmare, am căutat cu degetele-mi lungi și osoase romanul de pe noptieră. Eram decis să citesc și să ignor orice-ar fi însemnat semnalul din măruntaiele mele. Nici nu băgasem de seamă că bâiguiam după carte pe întuneric, dar asta pentru că vedeam perfect. Când mă gândesc acum, poate că ar fi trebuit să-mi imaginez că mă transformasem în pisică.
M-am dat jos din pat și am plecat să iau romanul din bibliotecă, cu toate că aș fi putut jura că citisem înainte să adorm și-l trântisem pe noptieră. Gresia era a naibii de rece, iar contactul tălpilor mele cu ea îmi lăsese impresia că alunecam, dar nu pe un patinoar, ci ca într-o respingere a doi magneți cu același pol. Când am trecut prin hol, către biroul meu, era să-mi stea inima.
Acum beau un capuccino pe care mi l-am făcut înainte ca espressorul și cutia de lapte să dispară. Stau în fotoliul meu roșu, din catifea, și dictez cuvintele astea iPadului, care le scrie într-o notiță, și sper să nu dispară și astea înainte să termin. Sunt unele lucruri pe care încă le mai simt, cum ar fi gustul cafelei. Am încercat acum câteva minute un soldățel de pâine cu unt și gem de căpșuni. N-am fost sigur dacă papilele mele gustative au transmis ceva creierului, dar până să mai bag în gură al doilea soldățel, dispăruseră toate: pâinea, untul, cuțitul, borcanul și lingurița.
Asta nu e rememorarea vreunui vis, să fim bine înțeleși. Și atunci, poate vă întrebați ce s-a întâmplat. M-am întrebat și eu. S-a întâmplat că am dispărut. Asta nu e totuna cu a muri, deși trebuie să recunosc faptul că acesta mi-a fost primul gând atunci când nu mi-am văzut chipul în oglindă. Și nu, nu m-am transformat nici în vampir.
Totul a început în urmă cu un an, însă nu mi-am dat seama atunci. Eram într-un moment de cumpănă și mergeam la serviciu cu scârbă. N-a fost zi să nu mă visez făcând altceva și toate discuțiile, seara, pe canapea, erau despre mine și frustrările mele. Ea m-a încurajat dintotdeauna, uneori m-a împins de la spate de-a dreptul și chiar mi-a spus niște fraze pe care mi le-am însușit fără drepturi de autor și apoi le-am folosit ca să devin ceea ce sunt azi. Mă rog, ceea ce am fost până aseară.
Pe scurt, înainte să devin ceea ce am fost până aseară, am fost un funcționar public. Mi-am dedicat anii studenției și prima tinerețe matură unei cauze nobile: să le fac dreptate semenilor mei. Și am făcut-o peste 10 ani, împărțind dreptatea dintr-un fotoliu tare de judecător. Am muncit mult și cred că nicio persoană care a ajuns în fața mea n-a ieșit din sala mea de judecată simțindu-se neîndreptățită. N-am verificat să văd dacă a dispărut geanta în care-mi aduceam acasă dosare. Da, am avut un program hibrid, doar că munceam în aceeași zi și la instanță, și acasă, situație care se întâmpla uneori 7 zile din 7. Am avut colegi care-au divorțat din cauza asta, dar ea m-a înțeles mereu, probabil pentru că înainte lucrase ca avocat. Cred că simțea la rândul ei bucuria pe care o trăiam atunci când deciziile mele din instanță făceau dreptate. Sau poate doar mima foarte bine. Nu știu și nici nu-mi mai pot da seama acum, când dispar lucrurile din jurul meu. Recunosc, e foarte bulversant, căci m-am ridicat adineori ca să îndrept fotografia noastră de pe șemineu, iar când m-am întors, fotoliul nu mai e, așa că stau în picioare și sper să nu dispară podeaua de sub mine.
Anul trecut, ca să-mi continui povestirea, mi-a spus-o răspicat – ”Dă-ți demisia! Ești mult prea nefericit! Avem destui bani puși deoparte.” și am ascultat-o. M-am dus la instanță și mi-am scris demisia în fața președintei, iar aceasta nu a fost deloc surprinsă. ”Felicitări!” mi-a spus, pe un ton satisfăcut și am bănuit-o de complicitate cu soția mea, mai ales că erau prietene dinainte de facultate. Ziua aceea a fost una dintre cele mai frumoase zile din viața mea. M-am întors acasă, am pus ceva de mâncare într-un ghiozdan, ne-am urcat pe biciclete și am pedalat vreo 10 kilometri până într-un luminiș traversat de un ogaș șerpuind. Am mâncat acolo, în mijlocul pădurii, cu o poftă de care uitasem că am avut-o cândva. Ea a ronțăit printre zâmbete și, acum când îmi amintesc, n-am niciun dubiu că, uitându-mă la ea atunci, i-am vorbit soarelui. I-am spus că deja îmi venise o idee despre cum să termin manuscrisul și apoi ne-am imaginat cum aveam să devin scriitor – lucru care s-a petrecut relativ repede, căci de atunci și până acum am publicat 3 cărți și toate sunt premiate.
Seara, când ne-am întors acasă de la picnic, eram atât de plin de energie că nu puteam sta locului. Am vrut să facem sex și, în secret, m-am gândit că poate facem și-un copil. Ea m-a sărutat și m-a rugat s-o înțeleg că era obosită. E drept că găfâise cam tare pedalând, însă mi s-a părut exagerată oboseala ei și-am fost puțin frustrat că în ziua izbăvirii mele nu aveam să-mi înfig dinții în carnea ei. În noaptea aceea, când n-am făcut sex pentru că era prea obosită, am început cel de-al doilea roman, pe care, atunci când mi-am dat ultimul aviz pentru tipărire, am uitat să i-l dedic.
A doua zi s-a trezit la fel de obosită, dar obosit eram și eu, căci scrisesem toată noaptea. Am făcut micul-dejun și cafelele și am lăsat-o în pat să mai moțăie. Când am intrat în dormitor s-o chem la masă, a zâmbit ca în reclame, așa că am pus totul pe o tavă și am mâncat în pat. Îmi amintesc că am ciugulit amândoi și am sorbit câțiva stropi din căni, cât să ni se schimbe gustul în gură, apoi am pus tava de o parte și am făcut dragoste. De fapt, am vrut să facem dragoste, dar ea a schimbat ritmul și pozițiile, încât am ajuns să facem sex. Eu căutam acea intimitate care să ne sincronizeze întru-totul, dar ea a fost sălbatică și nici măcar atunci când s-a aflat sub mine nu m-a privit în ochi cu adevărat. Am lăsat-o să facă duș prima și am intrat peste ea la scurt timp după ce a început să curgă apa fierbinte și aerul să devină lipicios. Aveam de gând să mă alătur ei, însă atunci s-a întâmplat ceva ciudat. Ochii mei miopi au reușit să vadă prin peretele de sticlă al cabinei și să distingă între stropii care curgeau pe fața ei. Am izbutit să separ picăturile dușului de lacrimile ei. Plângea fără tristețe, ca un umanoid, și chipul i-a rămas neutru când a remarcat prezența mea. Era un chip ud de apă la 40⁰ și lacrimi sărate.
În ziua aceea mi-a spus că avea să dispară în foarte scurt timp. Mi-a cerut să termin cât mai repede de scris ca să poată citi înainte să plece și, fiind atât de șocat, am dat din cap și m-am uitat către laptop. Probabil că dacă mi l-ar fi pus atunci pe genunchi, m-aș fi apucat să scriu. După ce amorțeala din buze a început să-mi dispară, i-am zis: ”Tot ce am realizat, toate succesele mele, ți se datorează! Cum să pleci?”, iar ea mi-a răspuns: ”Prostii. Vorbesc emoțiile în locul tău.”. Am contracarat, amintindu-mi cu cine vorbeam: ”Ai dreptate. Sunt un bărbat capabil și aș fi reușit în viață și fără tine, dar tu m-ai împins la excelență!”.
Restul discuțiilor despre plecarea ei vi le puteți imagina și singuri. Mă părăsea și nu puteam face nimic în această privință, așa n-a avut loc nicio discuție plină de replici stereotipe. Am ascultat-o și m-am pus să scriu. Eram decis să-i dovedesc că ea mă împinge la excelență. Am terminat manuscrisul vechi, pe care l-a citit și mi l-a îmbunătățit pe alocuri – drept dovadă, a fost premiat ca cel mai bun debut al anului.
Manuscrisul început în seara izbăvirii mele, când îmi dădusem demisia din funcția de judecător, l-am dus până aproape de final când ea a dispărut. Știam că urma s-o facă a doua zi, chiar dacă nu-și pregătise niciun bagaj, așa că l-am scos la imprimantă, neterminat cum era, și i l-am pus în poală, în timp ce ea pierdea vremea pe internet. Mărturisesc că aș fi putut să-l termin în câteva ore și, astfel, tot ar fi rămas destul timp să-l citească, să-l transforme în excelent și apoi să dispară din viața mea. Atât de bună era. Putea face orice să devină mai bun într-o jumătate de oră sau cel mult între două țigări, în timp ce se rotea, privind cerul, în balasoarul tip ou din spatele casei. I-am trântit colile calde, proaspăt scoase din imprimantă, pe genunchii slabi, sperând că, nefinalizată povestea, avea să mai rămână.
Mă aflu acum chiar în balansoarul ei. Încă n-a dispărut și el, dar se bălăngăne fără chef orice aș face, deci nu mai are mult. Cred că aici a terminat de citit manuscrisul și, când s-a întors în casă, mi-a spus: ”L-am făcut să nu mai scârțâie deloc. Orice final ai alege, o să fie excelent.”. Mi-am dat seama că s-a prins de schema jalnică prin care încercasem s-o facă să mai stea, dar mi-a zâmbit totuși și atunci s-a întâmplat a doua oară când i-am vorbit soarelui.
Romanul a fost premiat la rândul său, căci reușisem să-l public chiar înainte de o gală a literaturii contemporane. Ea dispăruse deja și habar nu am dacă știe ce a realizat. M-am întors acasă cu diploma și trofeul. Bucata de hârtie plastifiată am înrămat-o și am sprijinit-o de rama oglizii în care se machia. Trofeul l-am așezat pe măsuța de cafea, lângă cana din care băuse ultima cafea înainte să dispară și pe care n-a mai dus-o în bucătărie. Acum e și cana un fel de trofeu, căci nu m-am atins de ea, e tot nespălată, cu urme de cafea și spumă de lapte întărită pe toartă.
M-am întors în living să văd dacă nu cumva au dispărut și astea. Sunt tot aici, dar a dispărut fotografia noastră de pe șemineu, canapeaua de pe care ne uitam la filme și toate cărțile din casă, cu excepția celor 3 scrise de mine. Am făcut și-un tur prin toate încăperile și-am constatat că orice urmă a ei a dispărut. A dispărut chiar și jumătate din patul nostru, iar acum pot să văd straturile lemnului din care e făcut, spuma și arcurile din saltea, materialul pufos din perne. Mă întreb dacă vor dispărea și amintirile altora cu ea, dar, cum am dispărut și eu, nu mai pot verifica lucrul acesta.
Am rămas doar cu gustul cafelei în spatele limbii și pe cerul gurii. Cana s-a evaporat într-un moment de neatenție. Tableta căreia îi dictez rândurile astea plâpâie ca un pixel pe cale să moară. Probabil dispozitivele electronice dispar altfel decât restul lucrurilor. Ar trebui să mă grăbesc înainte să rămân o substanță invizibilă. Mărturisesc că mi-e teamă că după ce dispar toate, n-o s-o pot lua de la capăt, dacă o fi să mai am șansa.
Cel de-al treilea roman urmează să fie premiat, iar eu știu asta pentru că am ajuns mare și am prieteni în culise. Nu mă premiază pe nedrept, ca să fim înțeleși. L-am încheiat de curând și știu că asta a fost toată cariera mea de scriitor. Faptul că eu am dispărut și cărțile mele nu e un semn că asta a fost dintotdeauna misiunea mea. Și-mi dau seama că misiunea ei am fost eu. M-am folosit la ultimul capitol al ultimului meu roman de buletinul ei de analize. Primise rezultatul în seara de dinaintea demisiei mele. Avea și ora imprimată pe bucata de hârtie pe care era scris diagnosticul. Când mi-am dat seama că m-a încurajat să redevin fericit la vreo 10 minute după ce și-a citit sentința, am plâns până când am adormit, întocmai ca un copil. Dacă mi-ar fi spus înainte, nu aș fi demisionat niciodată, pentru că am fi avut nevoie de foarte mulți bani pentru tratamente. Aș fi rămas profund nefericit, dar aș fi luptat contra bolii ei. După ce am terminat manuscrisul, am căutat detalii și avea o șansă. A preferat să plece ca să mă vadă fericit și să dispară ca să mă facă excelent. Pragmatică și altruistă, așa a fost mereu. La calcule n-a stat niciodată prea bine, drept dovadă că am fost fericit foarte scurt timp, însă am devenit excelent. Habar nu am unde a plecat și nici când a dispărut. N-a vrut să-mi spună, și lucru acesta mi l-a transmis printr-o metaforă: ”Am fost toată viața mea un labrador.”, așa că a plecat să moară singură.
Au dispărut aproape toate. Bucătăria și tigaia în care făceam omletă, cada cu picioare aurii în care am experimentat fantezii, dulapurile cu toate hainele noastre – de ale ei nici n-am cutezat să mă ating de când a plecat și pe care mă gândisem să le transfer așa cum sunt, așezate pe umerașe, în niște vitrine de sticlă, ca pe moaște făcătoare de minuni. Au dispărut scrumiera ei, papucii de casă și bila cu striații pentru masaj plantar, pe care-o învârtea sub tălpi când citea.
Nu mai e nimic în jurul meu, cu excepția celor trei romane și a iPadului căruia îi dictez. Spuneam că n-am murit, ci doar am dispărut. Când mori, lași lucruri de care să scape alții. Când dispari, te evapori. Sper să mă opresc pe cer, sub formă de stea, exact ca apa transformată în aburi și care se coagulează, mai apoi, în stropi pe capac. Tot ce-am fost noi doi rămâne acum sub forma a trei cărți, cu numele meu pe ele, dar voi repara această nedreptate:
- Treceți-i numele pe coperți și înființați un premiu literar în memoria ei.
Sunt pregătit: Siri, trimite notița asta editorului meu.