Vorbeam luna trecută cu scriitorul Mircea Țara (el scrie fantasy la ed. Crux Publishing) despre primul meu roman (mă rog, al doilea, long story, hai s-o lăsăm așa), Registrul domnului Carvet. Mi-a făcut câteva observații foarte pertinente despre cum personajele mele nu prea au substanță, că uneori vorbesc cam nenatural și că povestea, mai ales prin prisma intrigii, ar fi putut fi mult mai bună, dat fiind că acțiune are din plin și lui i-a plăcut foarte mult.
Tot cu Mircea am vorbit la începutul anului și mi-a dat ideea unui roast al romanelor polițiste românești, asta pentru că eu m-am cam plâns că în vara lui 2024 am citit câteva astfel de romane și am fost, în general, dezamăgit.
Acum, normal și corect mi s-ar fi părut să încep chiar cu romanul meu de care ziceam, Registrul domnului Carvet. Singura problemă aici e că ar trebui să-l recitesc (vorba aia, l-am publicat acum 4 ani) și am câteva titluri de care chiar vreau musai să mă apuc.
Prin urmare, încep cu Teodora Matei și al ei comisar Anton Iordan, deși, sincer, am citit material și mai bun pentru roast. Adică treaba făcută de scriitoare cu acest roman e mai bună decât multe altele citite, deci, dacă mă apucam mai demult, aș fi avut mai multe gloanțe.
Foarte important de precizat și-o să repet și la final: n-o cunosc pe Teodora Matei, nu-i port pică sau invidie, n-avem nimic de împărțit, this is not a beef.
Afaceri de familie. Cazurile și necazurile comisarului Anton Iordan n-are pic de acțiune. ”Conni și secretul motanului Miau” e mai palpitantă, iar asta, pentru cine nu știe, e o carte de povești pentru copii de 3 ani, în care motanul Miau merge fraudulos în excursie, face boacăne și vina cade pe un raton, iar hoțul de bijuterii e o coțofană pe care copiii o dibuiesc după ce pasărea își lasă urmele ghearelor în plastilină (capcană întinsă chiar de copii).
În mod normal, citesc romanele polițiste destul de repede, dar ăsta m-a adormit în fiecare seară. Între două capitole cu Iordan care merge la bucătărie și mănâncă ciorba (parcă ciorbă era) neîncălzită, apoi îi bea cafeaua legistului Pop, îmi venea să-mi dau cu niște Conni și secretul motanului Miau.
N-am nicio problemă să aflu de la prima pagină de ce a fost omorât/agresat un personaj, după cum nu mă deranjează nici să știu cine-i autorul. Așa se întâmplă și în romanul Teodorei Matei. Povestea e că un bătrân e victima unei tâlhării calificate (care, fie vorba între noi, se transformă în tâlhărie calificată urmată de moartea victimei, dar nici nu mai contează, pentru că polițiștii scriitoarei îi tot dau înainte cu tentativă la furt).
Așa. Bătrânul ajunge la spital, e aproape paralizat, nu mai poate vorbi, dar totuși o doamnă doctor stabilește cu acesta un mod de comunicare prin întrebari simple, la care bătrânul să poată răspunde cu Da sau Nu, clipind. Cazul bătrânului tâlhărit ajunge în partida comisarului Anton Iordan și a inspectorului principal Sorin Matache (ei doi fac echipă) pentru că așa trage sforile Tony Demetriade. Who the fuck is Tony Demetriade, zici?
Dacă citești alt roman polițist de la editura Tritonic, dar nu dintre cele scrise de Bogdan Hrib, și ai ghinionul să dai de Tony Demetriade, o să te mai întrebi asta, pentru că Tony Demetriade e personajul principal în mai multe romane polițiste scrise de, cum ziceam, Bogdan Hrib. De ce, pentru numele lui Dumnezeu, ai face trimitere la personajele din cărțile altuia? Ca să nu mai zic că nu ni se explică niciodată în 300 și de pagini de ce s-a băgat Demetriade în romanul ăsta. S-a plictisit de ale lui sau ce? Ni se pregătește un fel de Marvel Universe cu polițai români sau?
Anyway, comisarul Iordan și inspectorul principal Matache preiau cazul și se apucă de investigat, intrigați de faptul că victima are două identități. De fapt, uite, de asta Demetriade trage sforile să se ocupe de caz Anton și Matache, pentru că bătrânul ăsta e dubios tare, dar asta tot nu ne lămurește de ce a fost nevoie de Demetriade. Puteau la fel de bine să se ocupe de caz pentru simplul fapt că victima ar fi fost greu de identificat. Idee: bâtrânul descoperit la vreo două zile după crimă, cu două buletine pe piept și fără niciun membru de familie în viață. Dar nu, Teodora Matei îi lasă familiile în viață (2 neveste, copii, doar moșul are două buletine, nu?) și, cu toate astea, Iordan se chinuie. Atât de tare, că apelează la… Ai ghicit? Începe cu De și se termină cu -metriade! Bine, nu-l ajută per se, ci doar îi trimite niște documente, etc. Fizic, Demetriade nu apare în scenă.
De cealaltă parte, Matache e chiar dezghețat, își pune problema de camere de supraveghere în zona comiterii faptei, de localizarea telefonului sustras cu ocazia tâlhăriei (calificată, din respect pentru Codul Penal. Legea, nu trupa de hip-hop, din care și așa n-a mai rămas nimic), face niște investigații conspirate. Bun Matache, aproape polițist chiar, dar numai până la scena în care pune mâna pe tâlharul bătrânului, un puști de 16 ani, căruia îi dă drumul pentru că vrea să afle cine-i Bert Englezu, un interlop ”de pe Anglia” de care nu auzise niciodată.
Cum, Teodora Matei, să-i dea drumul tâlharului? Cum să-l audieze (mă rog, să-i pună câteva întrebări) în pantaloni trei sfert într-un birou al poliției din Gara de Nord și apoi să-l trimită la plimbare? Nu e plauzibil. Niciodată în lumea asta! Eu știu că-i ficțiune, dar nu se face! Ăla trebuia dus la anchetă, audiat calumea, toate alea, și apoi folosit ca să ajungă la Bert Englezu, pe care, apropo, o să afli, cititorule, că-l cheamă Nicholas, cu ocazia unui schimb de replici plictisitor mai anost decât dezvăluirile de la OTV.
Și-aș fi priceput chestia asta cu numele dacă Bert Englezu era vreun interlop rom. True story: am avut eu un ”client” (mai mulți, ca să fiu sincer) care avea în buletin un prenume, să zicem Bogdan, dar toată lumea îl striga ”Cristi”. Așadar, dacă Bert Englezu era, de fapt, un Feroca Giusi cu cinci ani de Anglia în spate, totul ar fi avut mult mai mult sens.
Că tot am zis de Bert Englezu. Când Matache începe investigația conspirată cu privire la Bert, nici nu face mare lucru, ci doar se duce la birt și Bert (birt, Bert… hm…) îl ia în primire. Total neplauzibil inițial, dar mai târziu are sens, pentru că o să citești o scenă de-acasă de la Bert, unde individul dă play la un film porno gay în care joacă chiar tâlharul bătrânului. Matache se uită cu greu, apoi se trage pe cur (ce expresie cretină să folosesc chiar acum, dar aici nu e film, deci nu tai nimic la montaj!) și pleacă intempestiv. Cu alte cuvinte, Bert l-a luat așa repede în anturajul lui pe Matache pentru că îi plăcea de el.
Simt nevoia să fac o pauză aici. De ce era nevoie de scena asta? Cât de bine înțelege Teodora Matei relațiile homosexuale și cum a ajutat chestia asta romanul? Precizare: Bert Englezu e traficant de carne vie. E odios, e interlop, filmează oamenii pe ascuns în timp ce întrețin relații sexuale, hetero și gay, îi șantajează, etc. Și e și gay. De fapt, scena se termină cu Bert care zice că nu i se mai scoală decât la filme porno gay. Interpretarea mea e că după ce că e un nenorocit level 99, e și gay, că altfel nu era suficient de nenorocit, gen level 100. Nu știu ce să zic… E trist când prejudecățile sunt atât de puternice.
Că tot am intrat în zona asta cu relații sexuale. Teodora Matei îl face pe bătrânul tâlhărit să-și revadă toată viață, într-un monolog interior absolut plin de obscenități. Pe scurt, bătrânul e un fost milițian (e pictat și ca turnător la Securitate) care și-a omorât doi colegi și apoi i-a îngropat în curtea casei părintești din Ploiești. Să trăiești! (scuze, mergea rima). Din locul îngropăciunii, în timp, au răsărit și crescut trandafiri. Frumoși tare, nu ca ăia de la Lidl! Și auzim mereu de trandafirii ăștia în monologul milițianului, că se tot întreabă dacă Toanta (nevasta nr. 1) are grijă de ei cât el e în spital.
Ziceam că monologul ăsta e plin de obscenități. Acum, eu n-am o problemă să aud sau să citesc limbaj trivial, doar că efectiv nu era nevoie să citesc despre cum femeia de serviciu îi făcea… Te-ai prins. Teodora Matei vrea să-l facă absolut detestabil pe moșalăul milițian, să nu-ți pară rău că i-a dat în cap puștiulică ăla de 16 ani, dar sunt convins că nu era nevoie să se străduiască atât de mult. În loc să-l trimită pe Iordan în investigație la Newcastle (da, merge și acolo, dar comisarul e mai ocupat să viziteze puburi, să ia suveniruri, să admire clădirile… ce mai, city-break!), mai bine îl punea să vorbească mult cu nevestele moșului și să scoată de la ele cât de abuziv a fost individul și cum le-a distrus viețile și ce de căcat e comportamentul ăsta de bunic al fraților Tate.
Pentru că am ajuns la comisarul Iordan, trebuie spus că are cincizeci de ani, are atitudinea și gândirea unui milițian față de soție și copii, după cum are și-o amantă, de care i se ia (de soție i s-a luat, probabil, de la prima carte din serie) sau nu, nu-i sigur, când o întâlnește pe fiica bătrânului milițian tâlhărit. Uneori, mi s-a părut că singura diferență între bătrânul milițian și Anton e faptul că ultimul n-are două buletine. Și e cringe rău personajul, mai ales că uneori e atehnic, dar alteori vorbește pe WhatsApp și trimite inimioare și emoticoane pupăcioase, folosește baby și i miss u… E unchiul ăla libidinos, îndrăgostit la 50 de ani ca un liceean, pentru că la 20 de ani s-a însurat ca să capete permisie de la Academia de Poliție.
Amândoi polițiștii, Anton și Matache, mi se par o parodie după Batman și Robin. Sunt atât de buni încât nici măcar nu rezolvă cazul, deși, în apărarea lor, nu prea au un caz de rezolvat. Păi, se face, domnu Demetriade? Cheltui resursele Poliției cu investigații de cai verzi pe pereți?…
Pe de altă parte, chiar le-ar fi fost greu să rezolve ceva, că bieții nu fac diferența între tâlhărie și tentativă la furt.
Mai e o scenă amuzantă cu ei. Se duc la nevasta nr. 2 a bătrânului milițian și, ca să fie siguri că nu o dau de gard, după ce-i pun femeii tot felul întrebări despre moș, mai cer și o fotografie, drept pentru care primesc una de la nuntă. De ce mi se pare mie amuzant? Pentru că cei doi încep cu întrebările despre moș, iar nevasta lui le răspunde fără grețuri. Abia la final îi pică fisa și ei: ”Dar de ce întrebați de el?”. Serios?! Păi eu am fost o dată la Dedeman și l-am întrebat pe-un angajat unde găsesc cuiele, iar el mi-a răspuns ”Dar la ce vă trebuie?”. Înțelegi ce vreau să spun?
O altă chestie ilară, chit că mai degrabă am dat ochii peste cap decât am râs, e că Matache zice din când în când, bazându-se pe nimic, “Dar cum ar fi dacă…?”, întrebările lui retorice, venite din neant, fiind chiar răspunsurile la investigațiile pe care le fac cei doi. Și zic că e ilar pentru că tu știi deja răspunsul, toată lumea știe răspunsul, chiar și Anton și Matache știu răspunsul, însă polițiștii nu știu cum să ajungă la el altfel decât să arunce câte-o presupunere. E ca atunci când eram mic și făceam temele la mate. Știam răspunsul, dar nu eram în stare să aplic formula.
Gata.
Voiam să mai zic că-mi pare rău pentru textul ăsta. Teodora Matei n-a scris un text prost, ci doar o poveste polițistă care nu-i polițistă. Pare că scriitoarea e mai tentată să țină firul vieții comisarului Anton, decât să povestească o investigație polițienească. Mai citesc Teodora Matei? Mai degraba da, dar poate nu tot ceva cu Anton Iordan. Serios, am citit povești polițiste cu adevărat rele, iar Teodora Matei, mă repet, nu a scris ceva rău. E lectură ușoară, începi azi în tren, termini câteva luni mai târziu în tramvai. Nu te ține cu sufletul la gură, dar aici cu toții avem de îmbunătățit, mai ales că filmul ne-a obișnuit fără timpi morți într-o poveste.
N-o cunosc personal pe Teodora Matei, n-am nimic cu ea, și vă invit să luați cartea ca să vă faceți propria părere, iar apoi să vă întoarceți aici și să ziceți: Geo, e groasă! Vine Demetriade după tine!
Afaceri de familie. Cazurile și necazurile comisarului Anton Iordan #2 se poate cumpăra de AICI.
Până mă apuc de roast-ul propriilor cărți, ele se pot cumpăra
Registrul domnului Carvet de AICI sau de pe literpress.ro
Sub acoperire. În numele dreptății de AICI sau de pe literpress.ro
Nicio minune de Crăciun de AICI sau de pe bookworm.ro